De ascultat

Distanţa dintre precedentul disc semnat John Grant – Queen of Denmark, şi acest Pale Green Ghosts este de trei ani. Dincolo de glumă, distanţa reală e ca de la cer la pământ. Şi asta pentru că precedenta realizare discografică a fost o reală desfătare sonoră care şi-a luat „seva“ undeva din sonorităţile folk – rock ale anilor 60 – 70, în timp ce acum alături de ele au apărut din belşug sunete scoase parcă din era Kraftwerk. Chiar şi Sinead O Connor a fost mega – impresionată de John Grant, căci pe discul ei How About I Be Me (And You Be You)? a  avut curajul să cânte un cover după piesa care dă titlul debutului solo al lui John Grant. De această dată fostul solist al trupei The Czars, a apelat la serviciile producătorului muzical Biggi Veira de la GusGus. Poate pentru faptul că actualmente amândoi stau în Islanda. Sau nu.

Există o sumedenie de cârcotaşi care îşi freacă mâinile de bucurie în momentul în care nişte oameni „setaţi“ în ochii publicului pe o pantă a rock-ului cu distors şi gălăgios se hotăresc să pună mâna pe chitări acustice. E drept, acţiunea asta poate fi comentată în fel şi chip şi chiar dacă „povestea“ asta a unplugged-urilor şi a albumelor acustice are nişte decenii în spate, la prima vedere poate fi destul de straniu să asculţi refrene pe care le asociezi cu „pogo“ într-o manieră care îţi creează un film a cărui acţiune se petrece undeva într-o Filarmonică. La fel ca şi cei de la Implant pentru Refuz, şi gaşca al cărei solist vocal e Adi Despot a pus mâna pe chitări acustice, iar rezultatul sonor este cel de-al 8 – lea material discografic al trupei. Departe de mine gândul de a fi răutăcios, dar acest „acustic“ al băieţilor de la Viţa de Vie care e programat să se lanseze în data de 8 aprilie la Bucureşti e cea mai bună mişcare pe care băieţii o puteau face la momentul actual.

După dezamăgirea provocată de ultimul Radiohead, despre care am dezvoltat mai pe larg la vremea respectivă aici , mă văd nevoit să-mi încep cronicuţa consacrată albumului de debut al super – trupei Atoms for Peace cu constatarea că Thom York e şi de această dată mult prea în centrul atenţiei. Mi-aş fi dorit, categoric să aud mult mai mult din Flea (Red Hot Chili Peppers) şi nu numai, dar asta nu înseamnă defel că ceea ce se aude aici nu e OK. Bănuiesc că oamenii „setaţi“ mai mult pe chestii acustice nu vor fi deloc încântaţi de acest AMOK, căci multe compoziţii de aici sunt mega – burduşite cu efecte electronice. În schimb, urechile acelora care ştiu să asculte cum trebuie şi beat-uri artificiale pot avea o audiţie de mare efect. Amok nu e defel un disc uşurel, pe care să-l asculţi în timp ce speli vasele în bucătărie. Necesită ascultări succesive pentru a fi digerat aşa cum se cuvine, dar merită tot efortul, căci „in the end“ e o realizare solidă.

Et voila! Asta numesc eu originalitate. Cam pe aici se situează noţiunea de pop – rock pertinent pentru subsemnatul. Ceea ce e destul de departe de lălăielile topurilor din zilele noastre, sunt perfect conştient. Dar mai e ceva. Oamenii ăştia din Normandia demonstrează „once again“ că pentru a ieşi pe piaţă cu ceva valabil, nu trebuie să ai nici „pile“ şi nici să fii „pe felie“ cu mahării din industria muzicală. Nu e nevoie nici să ai domiciliu de UK sau US. Desigur, muzica made in France are o vrajă aparte, şi asta nu de ieri sau de azi. Iar atunci când din neant apare câte o trupă ca Granville, îţi vine să îţi reaminteşti că muzica este o artă. Nu e nevoie să fii deloc perspicace ca să-ţi dai seama încă din primele clipe ale piesei Jersey că oamenii aceştia au crescut undeva la malul mării. Nu la Techirghiol, căci Granville este numele unei staţiuni din Normandia.

O fi obosit de atâta „nebunie“? Sau a vrut să-şi şocheze fanii? Sunt întrebări cât se poate de pertinente care ţi se strecoară prin minte atunci când asculţi cu mare atenţie cel de-al 15-lea material discografic semnat Nick Cave & The Bad Seeds. În funcţie de starea în care îl asculţi, Push the sky away poate fi o dezamăgire totală sau un disc decent. Doar că, termenul „decent“ nu poate fi aplicat prea des acestui australian, căci se ştie bine, albumele sale sau „rup“ sau sunt aiurea. Se prea poate ca unul din motivele pentru care albumul ăsta nu se ridică la înălţimea aşteptărilor să fie absenţa co – fondatorului Bad Seeds, Mick Harvey. Mai exact, chitările „murdare“ cu care au fost obişnuite urechile fanilor au cam dispărut din peisaj. Iar dacă e să compari discul ăsta cu precedentul Dig Lazarus Dig, e calr ca lumina zilei cum stă treaba.