De ascultat

Pentru excursia sonora de astazi va propun sa facem o mica calatorie de 17.000 de kilometri pana in Noua Zeelanda pentru a-i cunoaste pe Six 60.  Care este cel mai de succes grup al anului 2011 in tara cunoscuta indeobste pentru All Blacks. Si care  a editat un material discografic de debut care reuseste sa doboare bariere. Ascultand acest disc realizezi ca fusion-ul e un termen care nu cunoaste oprelisti, iar daca te consideri ca faci parte din categoria oamenilor open – minded, te vei indragosti instantaneu si fara drept de apel de amestecul asta de rock, reggae, soul, dubstep si roots. Albumul de debut al celor de la Six 60 cuprinde 11 track-uri pe primul CD si inca cinci compozitii pe celalalt CD. E un curcubeu sonor mirific, o simbioza extraordinara intre instrumentatiile clasice si cele electronice. Totul curge atat de „snur” incat in multe locuri pur si simplu nu-ti dai seama daca baietii astia apeleaza la samplere sau la instrumente traditionale, si asta e intr-adeva...

Cristian Stefanescu e o figura importanta a muzicii electronice romanesti. Les connaiseurs il stiu de la Radio Guerilla, din Aievea, din NSK sau din alte proiecte axate in zona nu jazz sau ambient. Numele lui n-o sa apara niciodata la sfarsit de an in topul celor mai des cautati muzicieni romani. Si e foarte bine asa. Muzica semnata Electric Brother nu rasuna pe plaja din Costinesti, nu e inclusa in Best Of-urile anului si n-are parte de remake-uri la show-uri de genul In puii mei. Nu e pentru amatorii de caterinci, ci doar pentru urechile acelora care stiu semnificatia cuvantului meloman fara sa faca un click pe DEX. Dupa albumul omonim editat in 2003, domnul revine cu Pe Pamant, un disc melancolic, foarte bogat in idei si care se afla undeva la confluenta intre world – music, downtempo si trip hop. Stiluri care prin tarisoara noastra nu-s deloc trendy, din varii motive. Unul din lucrurile care adauga un strop de sarm acestui material discografic este faptul ca Electric Brother ames...

Mea culpa: recunosc! Desi am dat peste Nicolas Jaar de cateva luni bune, pana nu demult sound-ul lui nu m-a dat pe spate. Exista si o circumstanta atenuanta: muzica asta nu e una care sa-ti pice cu tronc uitandu-te la vreun clip Nicolas Jaar pe Youtube. Pustanul acesta de 21 de ani reuseste sa dea lectii multor oameni cu state vechi in domeniul muzicii printr-o maturitate artistica debordanta si un eclectism greu de egalat. Exista posibilitatea ca la o prima ascultare cap – coada a acestui Space is only noise sa nu fii foarte impresionat. Insa, daca faci greseala sa-i acorzi mai multe sanse e in stare sa te devoreze cu totul si sa fii acaparat completamente de lumea plina de mistere sonore a tanarului muzician. In cazul in care nu l-ati descoperit inca pe Nicolas si aveti pretentia de a fi melomani cu scaun la cap, ascultati-mi sfatul si puneti mana pe Space is only noise. E unul din cele mai surprinzatoare albume ale anului 2011 si cu siguranta isi va gasi un loc de cinste in clasa...

Odinioara natiunea romana se delecta cu Cantarea Romaniei. Si Steaua fara nume si Floarea din Gradina si Crizantema de Aur. In ultimii ani concursurile astea de descoperire de tinere talente gen Mamaia s-au transformat in Megastar, X Factor si alte cele. Daca prin tarisoara noastra putini concurenti care au participat la chestiile astea au reusit sa-si croiasca un drum in viata pe taram artistic, pe meleagurile Albionului situatia e cu totul diferita: o gramada de indivizi care s-au perindat prin asemenea medii chiar au ajuns cineva. E si cazul lui Olly Murs, care a fost concurent in X Factor-ul britanic acum doi ani si care cu primul lui single Please don’t let me go a ajuns pe prima pozitie a topului britanic de single-uri. A urmat un album de debut, iar acum cateva zile continuarea fireasca: In Case You Didn't Know. Sa fim bine intelesi: muzica pop a fost dintotdeauna facila, sau vorba celor de la Depeche Mode „Music for the masses“. La fel de adevarat este ca in ultima vreme ...

Nu e un secret pentru nimeni faptul ca world music a devenit o eticheta cat se poate de trendy in zilele noastre, poate si datorita sincretismului inglobat in acest stil. Protagonistul recenziei de astazi este un rapper nascut in Congo care traieste de mai multi ani in Belgia. Baloji – care inseamna „vrajitor“ in limba swahili – a adunat o sumedenie de colaboratori pentru acest material discografic ce cuprinde 16 piese, iar rezultatul este unul cat se poate de reusit. E o inclestare de stiluri muzicale care reusesc sa formeze un tot unitar si sarmant. Desi aparent rap-ul este in prim – plan, adevaratul farmec al acestor compozitii il reprezinta diversitatea de idei exprimate pe plan compozitional si instrumental, intregul “ghiveci” fiind unul cat se poate de magic, cum numai un vrajitor e in stare sa creeze. Chitarile acustice fac casa cat se poate de buna cu instrumentele traditionale africane sau cu inflexiuni de soul – music. Una din piesele care stralucesc de la departare e Karib...

Adeseori se spune ca drumul este mult mai interesant decat destinatia, iar aceasta constatare este cat se poate de adevarata in cazul materialului discografic de fata, un album care iese din canoanele obisnuite. Unii ar putea sa comenteze ca sunetele care se aud in El Tren Fantasma nu reprezinta deloc arta numita muzica. Altii, ar putea filozofa ore intregi pe aceasta tema. Dar haideti sa trecem in miezul actiunii. Pentru aceia dintre voi care au memoria buna si au prins anii 80 nu doar din documentarele de la Discovery Channel, Chris Watson este unul din membrii fondatori ai formatiei britanice Cabaret Voltaire. Dupa ce a parasit aceasta legendara trupa, Chris a devenit inginer de sunet pentru BBC iar din 1996 a debutat cu o serie de albume experimentale, discul sau din 2003 numit Weather Report fiind extraordinar de bine primit de catre criticii muzicali. Povestea acestui material sonor s-a nascut din seria de documentare realizate de BBC numita Great Railway Journeys, episodul din c...

Pavel Stratan e un tip care de vreo trei discuri tot ne baga pe gat niste amintiri din copilarie. Vestea proasta este ca zilele trecute muzicianul a editat volumul patru al acestui deliciu sonor. Vestea buna este ca acesta e ultimul material discografic din aceasta serie. Ca sa fiu mega – onest, n-am gustat nici pana acum slagarele infantile de genu Eu Beau si sper sa n-o fac nici de acuma incolo. La fel de sincer, trebuie sa va marturisesc ca domnul acesta a reusit sa ma uimeasca la concertul sustinut recent in Timisoara, de lansare a acestui disc. Pavel Stratan a pus la cale un stand up comedy de bun gust, presarat cu poante destul de misto, care au generat o seara de bun gust. Apreciez si faptul ca spre deosebire de alte “vedete” de pe la noi, Stratan e inzestrat cu serioase mostre de bun simt ca si om. Dincolo de astea, instrumentatiile sale sunt jenante, iar daca faci parte din oamenii care acorda o atentie egala textului si muzicii, e clar ca ciorba asta n-are nici un sarm. Pe ...

E un pleonasm, dar n-am cum sa-l ocolesc. Muzica made in France are acel „quelque chose“, care o diferentieaza net de suratele sale. In spatele unei aparente simplitati a compozitiei, orice meloman cu niscaiva IQ prin cap poate descifra o tesatura de idei cat se poate de comlexa si poate sa dea frau liber unor cantitati industriale de asocieri mentale. Émilie Simon a debutat cu albumul ei omonim prin 2003 si a reusit de atunci sa-si gaseasca un loc cat se poate de aparte pe scena muzicala internationala, caci dincolo de Paris, concertele sale au fost mega – aplaudate cu aceeasi ardoare si-n alte zone geografice ale lumii, cu precadere in Statele Unite ale Americii. Si fiindca avem de-a face cu o solista care a editat zilele acestea cel de-al 5-lea album din cariera, ar mai fi de interes general sa amintesc ca Emilie a fost botezata „Bjork a Frantei”, o parelela care la urma urmei este cat se poate de justificata pentru oricine face efortul de a se aventura intr-o incursiune sonora a ma...

Pentru adevaratii pasionati de muzica electronica din tara noastra, DJ Marika nu mai e demult un nume necunoscut, el fiind unul din primii promotori ai muzicii underground din tara noastra. Florin Marica a inceput ca realizator de emisiuni in 1994 la Fun Radio, iar de-a lungul timpului a avut un rol determinant in promovarea artistilor din diverse zone muzicale. De data aceasta, Marika a pus la cale un mix numit dj-friendly dance-vibe deeper-progtech-house-music, care se poate achizitiona de pe Beatport , Junodownload si Amazon . Florin Marica ne-a dezvaluit ca aceasta este prima lui colaborare cu Cristian Paduraru dupa ani buni si ca urmeaza sa scoata la casa lui de discuri cateva piese progressive – tech – house. Multe din piesele incluse in acest mix sunt realizate de mai sus amintitul Cristian Paduraru, iar intregul mix curge cat se poate de natural, productia track-urilor fiind cat se poate de reusita. Despre maniera de mixat a lui Marika, chiar nu am ce sa va spun: probabil ca...

Parafrazandu-I pe baietii de la Sarmalale Reci care spuneau odinioara ca „Tu razi de mine ca port cravata/si te falesti cu blugii rupti si geaca decolorata/pe care-ai scris cu pixul AC/DC“, trebuie sa va marturisesc ca atunci cand ma gandesc la Nina Hagen n-am cum sa omit ca odinioara subsemnatul a scris cu pixul pe o caseta Memorex de culoare neagra The Queen Of Punk, Nina Hagen. Trecem peste amintiri si ajungem la 2011, unde o gasim pe Catharina Hagen (dupa numele ei adevarat), o doamna de 56 de ani care a scos zilele acestea cel de-al 14-lea album din cariera, care poarta numele de Volksbeat. Vremurile s-au schimbat, iar regina punk – ului a inceput sa propavaduiasca de vreo doi anisori crestinismul. Desi s-a botezat numai acum doi ani, Nina Hagen sustine ca a facut cunostinta cu Dumnezeu la varsta de 17 ani in urma unei excursii prelungite pe meleagurile LSD-ului. Mai poti sa mai comentezi ceva la aceasta afirmatie? Revenind la solista care a intrat in constiinta punkistilor de p...

Asa cum exista rocker, punker sau stoner, pe Planeta asta exista si o specie numita dubsteper. E persoana aceea care rezoneaza intr-un mod deosebit cu muzica plina de baw, baw, baw. Fac pariu ca nimeni n-ar ramane cu gura cascata daca un asemenea meloman ar mai asculta din cand in cand niscaiva Deftones, Limp Bizkit sau Korn. Dar atunci cand un asa – zis rocker metalist pleaca urechea la Scrillex, treaba e privita cu tone de neincredere de toata lumea. Hai sa lamurim din start: desi nu-mi este foarte prietenoasa muzica dubstep, n-as incadra-o defel in categoria  “the evil”. Exista cateva “linii” din acest curent care genereaza combinatii interesante si ca sa va mai destainui un secret aflati faptul ca dintotdeauna am apreciat contopirile de genuri diferite. Chiar si daca produsul final n-a fost tocmai unul care sa ma dea pe spate. Din acest punct de vedere, decizia celor de la Korn de a amesteca riff-uri nervoase de chitara cu beat-uri electronice de dubstep merita aplauze. Problem...

Unul din clipurile muzicale care mi-a picat cu tronc in ultima vreme mi-a adus in atentie o trupa care a scos o gramada de albume prin Germania, care activeaza de prin 1997 si care-si spune Northern Lite. Daca e sa te iei dupa criticii muzicali germani muzica lor poarta denumirea de neo – pop, carevasazica o imbinare de pop cu diverse stiluri incadrabile in galeata muzicii electronice. Gasesc categorisirea asta o mega – tampenie monstruoasa, caci aceasta imbinarea dintre electro, synth – pop si chitari nu are nici in clin nici in maneca cu nimic din zona pop. Dupa mai multe schimbari de componenta oamenii acestia au intrat in posesia premiului de cea mai buna trupa indie/electronic la Dance Music Award din Germania, iar daca ar fi sa-I inrudesc “undeva” pe Northern Lite, asta ar fi mai degraba in zona Sono, Yello sau chiar Paul Kalkbrenner (mai ales in They say). Printre remixurile care le-au executat de-a lungul anilor, se numara si cateva track-uri pentru Sigue Sigue Sputnik, Rammste...

Demult au apus vremurile in care un produs muzical bun se vindea de la sine. Traim vremuri smechere, in care adevaratii meseriasi sunt aceia care reusesc sa faca din rahat ceva cat se poate de stralucitor. Tijuana Cartel n-are nimic de-a face cu cartelul drogurilor si nici cu muzica pop ce se lafaie in mass – media. E destul de aventuros sa te apuci sa dai un nume acombinatiei pe care o executa australienii acestia. Cel mai la indemana ar fi sa-i etichetezi simplu world – music, caci printre creatii se regasesc percutii cubaneze, chitari latino si beat-uri dub sau chiar si niste baw, baw, baw din ala care e din belsug in ceea ce numim azi dubstep. Paul George, Carey O'Sullivan, Joshua Sinclair si  Daniel Gonzalez par a se sclada in ideea unei trupe de flamenco in care s-au adaugat portii zdravene de   electronic – rock. Daca ar fi sa asculti numai piesa care poarta titlul de So Many Nights ai fi tentat sa spui ca baietii astia s-au intoxicat cu prea multe albume semnate ...

Imaginea care se deruleaza in fata ochilor atunci cand asculti cele sapte piese ale albumului cu numarul zece din visteria celebrei Kate Bush cuprinde negresit un peisaj feeric de iarna, completat cu proiectia pe care o are fiecare dintre noi asupra acestui anotimp mirific. Neaosul „A-nceput de ieri sa cadă/Cate-un fulg, acum a stat/Norii s-au mai razbunat/Spre apus, dar stau gramada/Peste sat“ are un corespondent aici in mitul conform caruia eschimosii au nu mai putin de 50 de cuvinte pentru cuvantul zapada, chestie care dealftel a fost si crochiul care a stat la baza acestui material discografic care iti retine atentia pentru 68 de minutele. Spre deosebire de comercialismul infantil cu care este exploatata ideea de sarbatori de iarna, materialul acesta propune o cu totul alta viziune asupra iernii, una cat se poate de romantica si fara pic de urme de festivism infantil. Un alt punct pentru care doamna care a intrat in centrul melomanilor din intreaga lume cu single-ul Wuthering Heigh...

Sincer, aveam serioase dubii cu privire la albumul cu numarul sapte din visteria celor de la Black Keys. Si asta pentru ca in linii mari, mai toti „rockerii” au reusit sa ma cam dezamageasca anul acesta. Numele de la care asteptam mult au oferit cate ceva, dar nimic care sa ma dea pe spate. De acum, situatia s-a schimbat caci El Camino e ceva care nu are cum sa te lase indiferent. E discul care iti readuce pofta de rock in vene. Alaturi de cei doi maestri care alcatuiesc Black Keys, Dan Auerbach si Pat Carney, un alt motiv care face ca aceasta colectie de cantece sa fie una care iese in evidenta de la o posta este „mana“ producatorului care este nimeni altul decat Danger Mouse. El Camino e un disc structurat pe o serie de armonii izbutite si e plin de detalii intrigante. Carevasazica, e adorabil. E atat de lovely fiindca contine doze senzationale de garage – rock si niste synth-uri de nota zece. E o combinatie old vs new care te cucereste. Inca de la primele acorduri ale single-ului ...

Se spune ca circul este un loc in care caii, poneii si elefantii pot vedea barbati, femei si copii care se comporta prosteste. Si ca orice natiune are nevoie de paine si circ. Ei bine, Cirque du Soleil e un soi de amestec intre clasica notiune de „arta circului“ si entertainment-ul pentru mase. Si dupa spectacolele lor dedicate celor de la The Beatles si Elvis Presley, a treia vedeta din sfera muzicii pop care are parte de o super – productie este inegalabilul Michael Jackson. Care la randu-i a fost un magician. Al muzicii pop, of course. Discul Immortal e de fapt un soundtrack care ilustreaza grandioasa productie si ca orice material de acest fel are parti mai fericite si altele mai insipide. In doua variante, standard si nelipsita deluxe, cu doua CD-uri incluse. Cariera lui Michael este etalata cu ajutorul marilor slagare care au parte de versiuni „cosmetizate”, „remixate” sau in varianta de „megamix”, dar amatorii de obsuritati vor fi si ei fericiti: creatorii Immortal-ului au inclu...

Pentru orice colectionar serios de discuri, achizitionarea materialelor in care sunt prezenti chitaristi autohtoni poate deveni un cosmar. Si asta fiindca pe langa faptul ca putinele albume aparute in domeniu (in comparatie cu restul genurilor de pe la noi) sunt fie greu de procurat, fie ascunse in vreun raft al te miri carei librarii unde nici prin cap nu-ti trece ca ai putea gasi asa ceva. De aceea, atunci cand un album semnat Nicu Patoi apare la o casa de discuri “majora”, evenimentul este cat se poate de aplaudat. O simpla trecere in revista a proiectelor in care a fost implicat de-a lungul timpului chitaristul Nicu Patoi e de-ajuns pentru oricine sa realizeze ca avem de-a face cu un domn care poate fi inclus fara jena in categoria virtuozilor muzicii romanesti. Am sa sar intentionat peste aceasta lunga lista (pe scurt, il mai puteti auzi/vedea si-n trupa de rock/n/roll a super – vedetei care este Stefan Banica), dar nu am cum sa omit faptul ca noul material discografic Nicu Pato...

Aparent, intre discul celor de la Sepalcure si tabloul lui Picasso numit „Chitara si vioara” nu exista nici cea mai mica legatura. Si totusi, daca e sa analizezi mai profund, cele doua „chestii“ au ceva in comun. Iar acest ceva nu e nici vioara si nici chitara, caci muzica creata de Praveen & Machinedrum - cei doi componenti ai proiectului american Sepalcure - nu este axata pe instrumentele cu pricina. Punctul comun il reprezinta modalitatea de expresie folosita. Daca Picasso a descompus subiectele prin metoda ce poarta numele de „cubism sintetic“, cei doi americani descompun muzica electronica in planuri si geometrii sonore de neimaginat, iar culoarea muzicii este imbogatita cu elemente „imprumutate” din diverse arii stilistice. Intrepatrunderea genurilor si descompunerea lor creeaza un univers sonor unitar si plin de magie, iar experienta muzicala pe care o capata Maria Sa Ascultatorul este una de povestit nepotilor, prin profunzimea si prospetimea pe care o emana. Pe parcursul...

Imaginea care se deruleaza in fata ochilor atunci cand auzi primele acorduri ale melodiei Year Off, care are onoarea de a deschide acest material discografic, este una cat se poate de complexa. Nu e o muzica usor de dibuit sau digerat, fiindca aparent inglobeaza in venele sale o sumedenie de bucatele extrase din filme diferite. Chiar in momentul in care ai crede ca esti pregatit sa intrezaresti o eticheta aplicabila acestui produs, te trezesti cu niscaiva acorduri care te baga si mai mult in ceata. Nici macar Wikipedia nu te ajuta in acest sens, singurele mentiuni despre High Places fiind acelea ca avem de-a face cu un grup compus din multi/ instrumentalistul Rob Barber si solista Mary Pearson. Duetul acesta boy/girl se afla la cel de-al treilea material discografic cu acest Original Colours. Revenind la etichete, probabil ca cea mai la indemana caracterizare pe care as putea-o aplica oamenilor acestia ar fi aceea de muzica electronica. Cu o complexitate aparte, dincolo de trenduri, nu...

Un proverb german spune asa: „Alles hat eine ende nur die wurscht has zwei“. Carevasazica, toate au un sfarsit, doar crenvurstiul are doua. In mare parte afirmatia asta e cat se poate de valabila, dar exista si mici exceptii. Una dintre ele se refera la muzica pop de duzina. Asta chiar n-are nici un sfarsit, caci hiturile care mai demult aveau eticheta de bubble – gum – pop ne-au fericit urechile inca din cele mai stravechi timpuri. Chiar si daca n-ai auzit niciodata de Ohio Express, poti deduce lejer ca o piesa care poarta numele de Yummy, yummy, yummy (aparuta in 1968) nu poa sa sune decat intr-un anume fel. S-acum printr-o deductie cat se poate de logica, cum poa sa sune 11 piese incluse pe cel de-al saselea album al solistei de 23 de ani pe care fanii ei inflacarati o pot vedea pe data de 8 decembrie, la o aruncatura de bat (de Timisoara!) la Budapesta? Intr-un mare fel, evident. Daca pe la-nceputuri muzica ei era “just another pop song”, pe parcurs desele ei iesiri in public si st...

In general, ma feresc de albumele care au in titulatura “Icon”, “Best Of”, sau „An introduction to…“. Sau mai exact, ma feresc a mentiona cuvinte despre ele, caci mi se pare cel putin insipid si incolor sa diseci un album best of Elvis Presley, par example. Ce as mai putea aduaga ceva interesant la tonele de pareri (im)pertinente care s-au spus despe o vedeta sau alta? La fel sta treaba si in cazul tot mai multelor reeditari ale unor albume vechi din zilele noastre, care intra in aceeasi categorie de silenzio stampa. Si totusi, din cand in cand, e misto sa faci exceptii, nu-I asa? Probabil ca multi dintre voi stiti cine este Alexandru Balanescu. La fel de plauzibila e si ipoteza conform careia mult mai multi ar trebui sa stie exact cine este nenea acesta si cu ce se ocupa. Exista vreo oportunitate mai adecvata de a face acest lucru, daca nu prin a mentiona cateva cuvinte despre This is Balanescu Quartet? N-am sa preiau sarcina Google-ului, las aceasta placere/chin pentru fiecare ceta...

Atunci cand e vorba sa analizezi impartial rolul pe care il are un text in succesul unei melodii risti sa te afunzi intr-o multime haotica de contexte, ratiuni si filozofii. Cert este ca una din cele mai nebisnuite melodii care a poposit vreodata in fruntea topului britanic a fost "Everybody's Free (To Wear Sunscreen)", realizata de regizorul australian Baz Luhrmann. Care era de fapt un eseu recitat cu memorabilele versuri „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not  understand the power and beauty of your youth until they have faded“.  N-am rezonat eu prea tare niciodata la muzica numita generic folk, dar asta nu m-a impiedicat sa am numai si numai cuvinte de lauda pentru domnul care ne-a colorat tineretile cu texte soade, de genul „Astazi iar/La Telejurnal/Am vazut Cascaval“. Pentru amatorii de statistici noua aparitie discografica a lui Alexandru Andries este discul cu numarul 68 (69, dupa altii) din cariera sa, ceea ce este brrr....unbeliev...