De ascultat

După dezamăgirea provocată de ultimul Radiohead, despre care am dezvoltat mai pe larg la vremea respectivă aici , mă văd nevoit să-mi încep cronicuţa consacrată albumului de debut al super – trupei Atoms for Peace cu constatarea că Thom York e şi de această dată mult prea în centrul atenţiei. Mi-aş fi dorit, categoric să aud mult mai mult din Flea (Red Hot Chili Peppers) şi nu numai, dar asta nu înseamnă defel că ceea ce se aude aici nu e OK. Bănuiesc că oamenii „setaţi“ mai mult pe chestii acustice nu vor fi deloc încântaţi de acest AMOK, căci multe compoziţii de aici sunt mega – burduşite cu efecte electronice. În schimb, urechile acelora care ştiu să asculte cum trebuie şi beat-uri artificiale pot avea o audiţie de mare efect. Amok nu e defel un disc uşurel, pe care să-l asculţi în timp ce speli vasele în bucătărie. Necesită ascultări succesive pentru a fi digerat aşa cum se cuvine, dar merită tot efortul, căci „in the end“ e o realizare solidă.

Et voila! Asta numesc eu originalitate. Cam pe aici se situează noţiunea de pop – rock pertinent pentru subsemnatul. Ceea ce e destul de departe de lălăielile topurilor din zilele noastre, sunt perfect conştient. Dar mai e ceva. Oamenii ăştia din Normandia demonstrează „once again“ că pentru a ieşi pe piaţă cu ceva valabil, nu trebuie să ai nici „pile“ şi nici să fii „pe felie“ cu mahării din industria muzicală. Nu e nevoie nici să ai domiciliu de UK sau US. Desigur, muzica made in France are o vrajă aparte, şi asta nu de ieri sau de azi. Iar atunci când din neant apare câte o trupă ca Granville, îţi vine să îţi reaminteşti că muzica este o artă. Nu e nevoie să fii deloc perspicace ca să-ţi dai seama încă din primele clipe ale piesei Jersey că oamenii aceştia au crescut undeva la malul mării. Nu la Techirghiol, căci Granville este numele unei staţiuni din Normandia.

O fi obosit de atâta „nebunie“? Sau a vrut să-şi şocheze fanii? Sunt întrebări cât se poate de pertinente care ţi se strecoară prin minte atunci când asculţi cu mare atenţie cel de-al 15-lea material discografic semnat Nick Cave & The Bad Seeds. În funcţie de starea în care îl asculţi, Push the sky away poate fi o dezamăgire totală sau un disc decent. Doar că, termenul „decent“ nu poate fi aplicat prea des acestui australian, căci se ştie bine, albumele sale sau „rup“ sau sunt aiurea. Se prea poate ca unul din motivele pentru care albumul ăsta nu se ridică la înălţimea aşteptărilor să fie absenţa co – fondatorului Bad Seeds, Mick Harvey. Mai exact, chitările „murdare“ cu care au fost obişnuite urechile fanilor au cam dispărut din peisaj. Iar dacă e să compari discul ăsta cu precedentul Dig Lazarus Dig, e calr ca lumina zilei cum stă treaba.

Weird este un cuvânt britanic care dincolo de traducerea lui în straniu sau ciudat exprimă cât se poate de elocvent ideea care îţi încolţeşte în minte în cazul în care asculţi cu urechile ciulite albumul Anxiety, inventat de Arthurs Asin, un producător muzical care se ascunde sub numele de Autre Ne Veut. După ce s-a remarcat cu un disc omonim acum trei ani, americanul care a pus cap la cap piesele acestui material discografic reuşeşte din nou să spargă barierele printr-un material discografic care dincolo de inovaţiile stilistice e completat şi de un mesaj cât se poate de coerent. Dacă tot am amintit de inovaţii, e momentul să fac totuşi o precizare: deşi multe chestii de aici sunt cât se poate de interesante, la urma urmei nimic nu e original. Şarmul acestor piese constă mai degrabă în faptul că tipul acesta nu ezită să amestece în aceeaşi găleată o sumedenie de influenţe. Aparent, dacă e să judeci după beat-ul pieselor, melodiile astea pot fi încadrate lejer în ceea ce numim azi R

Cel de-al treilea album al producătorului american Drew Lustman al cărui pseudonim muzical este FaltyDL are ceva straniu în el încă din piesa de debut "Stay I'm Changed". Deoarece în aşa – numita muzica alectronică urechea caută cu disperare diverse repere, piesa asta e una care „dă tonul“. Uşor melancolică, dar pe alocuri cât se poate de zglobie, melodia asta are rolul de a te introduce cât se poate de bine în lumea ciudată a americanului care a „trecut“ cu ocazia asta în tabăra celor de la Ninja Tune, un record – label care spune destul de multe celor avizaţi. Singura melodie care beneficează de voce pe acest disc, realizată alături de Ed Macfarlane din Friendly Fire e cât se poate de confuză la-nceput, dar reuşeste să te vrăjească cu nişte beat-uri de garage – music atent selecţionate. Poate fi considerată un punct de atracţie al acestui disc, dar cu siguranţă nu este the best. "Straight & Arrow" geme de arome funky dar nu duce lipsă nici de sunete car