De ascultat

Unul din motivele pentru care baietii astia germani mi-au cazut cu tronc este faptul ca oamenii au in albumul lor de debut o piesa care se numeste Nu vreau la Bucuresti. Fiindca cei de la Kraftklub au participat in cadrul concursului Bundesvision Song Contest 2011, piesa cu pricina este Ich will nicht nach Berlin, dar ideea e aceeasi. Albumul de debut al acestor tipi care-si au sediul in Chemnitz (fostul Karl-Marx-Stadt) a intrat direct pe  prima pozitie a clasamentului german de discuri, iar un alt motiv pentru care tipii astia imi sunt simpatici este videoclipul primului lor single, Zu Jung. Genial, parol! Dincolo de imagine, acesti jung-i abordeaza un rock cat se poate de sanatos si evita cu buna stiinta cliseele care rasar din plin in ograda trupelor care-si zic indie – rock. Nu e nimic indie aici, e doar rock n roll cu R mare. Printre piesele care merita toata atentia se numara Scheissenindiedisko, Kein Liebeslied sau Lieblingsband, aceasta din urma proclamand nici mai mult ...

Sincer, n-ai cum sa nu nu pici pe spate atunci cand o tipa spune ca la varsta de 13 ani a avut o admiratie deosebita pentru casa de discuri 4AD fiindca s-a indragostit de Cocteau Twins. Claire Boucher implineste in luna martie 24 de anisori si a debutat cu un material sonor in 2010 care a aparut numai pe caseta. In luna ianuarie a acestui an a semnat un contract cu 4AD, iar acest Visions este cel de-al treilea material sonor din cariera, care e totodata primul „major – release“. Orice meloman deschis la minte n-are cum sa nu se bucure atunci cand printre picaturi descopera un disc greu de incadrat, care-I pune mintea la contributie si care iti lasa impresia ca n-avea cum sa fie conceput de un singur artist. Track-urile care se lafaie pe acest disc pot fi incluse in asa – numitul electro – pop, dar luate separat, piesele astea te pot duce cu gandul la dream – pop, minimal, dubstep sau chiar ambientalul “executat“ printre altii de Aphex Twin. Partea nasoala a unui review care are de-...

Desi sunt in continuare mega – plictisit de fenomenul asta de “cover“ – uri care se manifesta in industria muzicala, trebuie sa recunosc ca exista unele chestiuni din aceasta arie care intr-adevar merita o atentie deosebita. Nu-mi plac incercarile de „copie la xerox“ si nici acelea in care mesajul initial al pieselor este cu buna stiinta denaturat, dar tresar cat se poate de pozitiv atunci cand descopar o viziune noua asupra unei piese arhicunoscute, care se incadreaza la categoria „bun gust“. Desi in pozele oficiale apar doar trei domnisoare, in componenta trupei maghiare Mrs. Columbo exista si un tobar care apartine sexului tare. Figura centrala a acestui proiect este Galambos Dorina, o finalista a concursului Megastar din tara vecina de prin 2003, care de aceasta data s-a concentrat asupra a 14 melodii mega – cunoscute, dintr-un spectru stilistic cat se poate de divers. Ceea ce este interesant, este faptul ca marea majoritate a acestor preluari au un iz aparte. Desi feeling-ul e a...

Daca e sa ma iau dupa spusele lui Macca, albumul asta e foarte intim, „pe care il asculti acasa, dupa ce vii de la serviciu, cu un pahar de vin sau o ceasca de ceai“. Sincer, am incercat de mai multe ori sa patrund in atmosfera intima a celebrului muzician, fie dupa un pahar de whisky, fie dupa o cana de lapte, si totusi…nimic. Ar fi o stupizenie cat casa sa afirm ca acest material nu este unul intim. Este, cat incape. Doar ca, in umila-mi parere discul asta nu reuseste sa te “subjuge” de niciun fel, chiar daca Paul Mc Cartney si invitatii care apar p-aici fac o treaba relativ buna. Pur si simplu nu are acel “ceva” care sa il scoata din anonimat. Sau poate asteptarile visavis de legendarul Beatles or fi prea mari, mai stii? Cert este ca Sir Paul a devenit o legenda in principal gratie abilitatilor sale de „composer“ si mai putin datorita felului lui de a canta, fie la voce fie la bass. Carevasazica, din start, ideea unui material discografic cu cover-uri dupa piese din vremuri demult...

In caz ca nu stiati Zebda este un joc de cuvinte cat se poate de smecher. In limba araba cuvantul in sine are conotatia de unt, dar in jargonul din Franta „boeur“ inseamna arab. Chiar daca n-ai auzit in viata ta de creatorii hitului Tomber la Chemise, e de la sine inteles ca oamenii acestia nu canta despre „Veta/care/mi-a/stricat/chiuveta“ si nici ceva de genul „Esti frumoasa asa cum nu e/Si cum n-a fost nimeni“. Monsieurii care alcatuiesc trupa Zebda au stiut dintotdeauna sa evite incadrarea in diverse canoane, bagajul lor de sound-uri cuprinzand dintotdeauna incursiuni in rock, rai, reggae, funk si multe alte bunataturi, una din posibilele explicatii pentru o asemenea varietate stilistica fiind insusi faptul ca preferintele muzicale ale membrilor trupei se intind de la James Brown la The Clash. Asta ca sa nu mai amintesc de faptul ca isi au sediul in Toulouse si au radacini etnice mega – multiple. Oamenii au luat nastere in 1985, dar primul lor album oficial a aparut doar sapte ani...

Din start, trebuie sa marturisesc ca recenziile incluse in acest site au ocolit cu buna stiinta materialele aparute sub forma de E.P. din varii motive. Dar, stiti voi, exceptia confirma regula, asa ca fara prea multe menajamente intru direct in inima acestui material editat de maestrul Todd Terje, un norvegian care ar putea sa va sune cunoscut in cazul in care stiti ce-i aia space – disco sau ati auzit macar o data vreo melodie din visteria unor Prins Thomas sau Lindstrom. Desi a editat o sumedenie de materiale si remixuri inca de prin 2004,  norvegianul nu s-a obosit sa scoata vreun disc full – length, dar asta nu l-a impiedicat sa devina un nume “tare” in aceasta scena. Dealtfel unul din remixurile lui, cel la Love is the Drug, va aparea pe urmatorul album aniversar al celor de la Roxy Music, dar asta e alta discutie. Anul trecut, E.P. –ul lui aparut sub numele de Raygysh a facut ceva senzatie in lumea amatorilor de muzici electronice, iar acest It's the Arps nu are cum sa nu c...

Haideti sa va marturisesc un secret: Heaven a fost una din cele mai misto melodii ale anului 2011 care s-a nascut in zona pop – ului. Trebuie sa ma credeti pe cuvant, daca nu de alta pentru motivul conform caruia gusturile nu se discuta. Sau pentru faptul ca interpreta acesteia, Emeli Sande a castigat premiul Critic's Choice la Brit Awards 2011 - echivalentul Grammy-urilor din Marea Britanie. E drept, piesa cu pricina are un puternic iz de Massive Atack, dar dincolo de similitudini, ramane slagarul. Hitul. Acea compozitie care te face sa vibrezi, sa te binedispui aparent fara nici un motiv precis. Cam asta numesc eu muzica pop si din pacate putine track-uri din aceasta zona reusesc in zilele noastre sa creeze aceasta stare. Inainte de a se apuca sa-si faca un nume ca solista, scotianca Emeli Sande a cochetat cu partea de compozitie a muzicii. A scris niste piese pentru Cher Lloyd, Susan Boyle, Leona Lewis, Cheryl Cole sau Tinie Tempah. Ba mai mult, a si cantat alaturi de Chipmunk...