De ascultat

Love in the age of war e ca si o intalnire pe care o ai brusc cu un prieten cu care nu te-ai mai vazut din copilarie. Asta in cazul in care stii fara sa cauti pe Google cu ce se mananca new wave –ul. In caz contrar, poate e bine de stiut ca trupa de fata isi are sediul central in Canada si este concentrata in jurul vocii baritonale a lui Ivan Doroschuk. Desi in comparatie cu alte nume gigantice din acea perioada, trupa asta n-a avut decat una bucata mare hit (The Safety Dance), stilul asta de bubblegum synth pop care poate creea similitudini cu era Sisters of Mercy din anii 80 e unul cat se poate de reconfortant, chiar si la trei decenii distanta si ofera o reala desfatare auditiva.

Daca esti basist, simpla mentionare a acestui nume e o recomandare cat se poate de solida. Inainte de a intra la banuieli, afirmatia de mai sus n-are nicio relevanta pentru turbulentele politice pe care le traversam. Caci a fi basist inseamna in acest context a canta la chitara bas sau a rezona cu acest instrument. Carevasazica, basistii au toate motivele de bucurie, caci acest Rennissance este unul la fel de spectaculos ca celelalte creatii ale vrajitorului Marcus Miller. Titlul e insa cat se poate de neinspirat, caci Rennaisance n-are de-a face cu nicio schimbare stilistica, ci este mai degraba o renastere solo dupa patru ani de pauza discografica.

Printre cele mai trei dementiale videoclipuri realizate vreodata pe Mapamond se numara fara indoiala si Today-ul celor de la The Smashing Pumpkins. Realizat cu ajutorul unui echipament low – budget, povestea a ilustrat perfect tema cantecului, care pe plan muzical oscileaza la marea arta intre pasaje lente si portiuni cat se poate de loud, completate cu distorsuri de chitara pur si simplu geniale. Desigur, dupa doua capodopere de genul Mellon Collie and the Infinite Sadness  si Siamese Dream, era si greu ca vreodata trupa asta condusa cu o mana de fier de Billy Corgan sa mai arunce ceva „la fel de valabil” pe piata, dar noul disc al americanilor nu poate fi deloc categorisit ca fiind „low budget”.

Pentru cei care au deschis urechile mai tarziu, Neneh Cherry e o doamna care pe vremea cand la noi se punea de Revolutie, domina topurile internationale cu Buffalo Stance, o melodioara inclusa in albumul ei de debut Raw like sushi. Pentru cei care nu sunt la curent cu jazz-ul nordic,  The Thing e un trio care si-a luat numele dupa o compozitie de-a lui Don Cherry (ati ghicit! - tatal vitreg al solistei), o figura legendara a muzicii jazz care a colaborat mult timp cu Ornette Coleman. Nu mai e un secret pentru nimeni ca muzica made in „nordul Europei“ are valente deosebite, iar daca mai pun la socoteala si faptul ca acest disc e primul material de sine statator al celebrei Neneh Cherry dupa 16 ani de pauza, e clar ca asteptarile-s maricele. Parafrazand albumul din 1989 al cantaretei, acest  The Cherry Thing e cat se poate de crud. E al naibii de brut, mega – neprelucrat, la mii de ani – lumina de ceea ce se poarta azi in muzica pop.

Pe cei de la Parov Stelar am avut norocul sa-i prind live chiar la primul lor concert din Romania, in clubul The Note din Timisoara, pe vremea cand aproape nimeni nu stia de ei. As putea spune ca mi-a picat fata la acel concert, dar e o mica exagerare. Cert este, ca oamenii m-au surprins cu un melanj superb, o combinatie strasnica de beat-uri moderne alterate cu jazz sau charleston, reteta fiind imbunatatita pe alocuri cu breakbeat si chiar si elemente de pop. A fost nevoie de cateva concerte strasnice pentru ca acest nume sa devina mega – cunoscut pe buzele tuturor si chiar daca intre timp ghiveciul stilistic abordat de austrieci si-a mai pierdut din farmec, maiestria pe care o degaja oamenii acestia pe scena este admirabila. Dar, oare aceasta magie razbate si in fotoliul de acasa, atunci cand te pui sa asculti in tihna compozitiile lor?

The Bravest Man in the Universe este primul disc cu piese noi editat de Bobby Womack in ultimii 14 ani. Iar faptul ca unul dintre cei care au slefuit aceste melodii este nimeni altul decat Damon Alborn, n-ar trebui sa fie o surpriza caci daca ati ascultat discurile semnate Gorillaz, ati auzit cu siguranta Stylo. Alaturi de binecunoscutul frontman al celor de la Blur, un alt producator legendar si-a bagat “mana” in aceste compozitii, Richard Russell. Raspunzator printre altele pentru discul de comeback al lui Gil Scott-Heron. Categoric, doar din aceste amanunte e clar pentru toata lumea ca discul se arata a fi interesant. Iar in momentul cand purcezi la auditia lui, lucrurile devin crystal clear: discul asta e un diamant. Bine slefuit, ce-I drept, dar care e de mare efect.

Pe plaiurile mioritice, nu multa lume stie ca Dan Habarnam a scos albumul From the known. Si nu oriunde, ci tocmai la Exit Records, un label la care scot materiale de-alde Skream, D Bridge sau Instra:mental. Pe numele sau adevarat Dan Griober (Unu’, Hard B.) muzicianul roman a lansat in luna martie 2012 acest disc care contine zece piese si care a fost promovat en-gros in mediile straine care se ocupa cu eticheta de dance – music. Chiar daca labelul britanic e cunoscut mai ales pentru productii drum and bass, piesele de aici nu au nici in clin nici in maneca cu acest stil, fiind mai degraba o incursiune in lumea muzicilor ambientale cu staif.