De ascultat

Una din zicalele scriitorului francez Francois de La Rochefoucauld spunea la un moment dat ca „putini oameni stiu sa fie batrani“. Fara indoiala, unul din acestia este legendarul canadian care a reusit sa uimeasca lumea de prin 1967, de cand a scos primul sau album, disc care a oferit urechilor avizate capodopere de genul „Suzanne takes you down to her place near the river/You can hear the boats go by/You can spend the night beside her/And you know that she's half crazy“. Ca sa-l citez chiar pe Cohen care in superba piesa Different Sides – inclusa printre cele zece track-uri de aici - accentueaza cu sarmu-I caracteristic cuvantul  „frankly“, onest fiind, cred ca nici daca ar fi apelat la serviciile celor mai trendy copywriters de la ora actuala, domnul acesta n-avea cum sa vina cu un titlu mai adecvat pentru acest cel de-al 12-lea material discografic din cariera. Desi conotatia cuvantului de previzibil cel putin in ceea ce numim astazi muzica nu este una tocmai pozitiva, discul ...

Desi pute de la mare departare a produs pop prefabricat pentru a satisface nevoile auditive deopotriva a hipsterilor, pitipoancelor si a patinatorilor de zi cu zi, albumul de debut al tipei asteia nu e chiar atat de nasol precum m-as fi asteptat. In cazul in care reusesti sa faci abstractie de masina de propaganda care a lucrat intens inaintea acestui debut pentru ca Lana Del Rey sa devina un produs de marketing pe buzele tuturor, vei avea surpriza sa constati ca sound-ul discului este cat se poate de decent. Categoric, nu e „cea mai asteptata aparitie discografica a anului” – cum s-au grabit unii s-o eticheteze – dar merita atentie. Nu e nimic senzational (poate doar valva creata in jurul aparitiei) dar trebuie sa fii rau – intentionat sa stampilezi acest produs cu particula „trash“. Traim intr-o vreme in care reclama e sufletul comertului, dar categoric un advertising mult prea agresiv poate avea un efect contrar asteptarilor. In randul unora, of course. Born to Die e un disc car...

Nu stiu altii cum sunt, dar eu ador pur si simplu copertile de disc sepia. Iar daca o vorba plina de adevar din intelepciunea populara spune ceva de genul „spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti“, ma vad nevoit sa fac o mica extrapolare: „spune-mi ce citesti, ca sa-ti zic ce stil muzical ti se potriveste“. Pokey LaFarge e un tip care a studiat indeaproape literatura americana si a fost marcat de creatiile unor Ernest Hemingway sau John Steinbeck. In plus are buletin de St. Louis, Missouri. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa deduci ca unui asemenea individ i se potriveste ca o manusa stilul muzical botezat Americana. Ceea ce rasuna din cele 13 compozitii ale materialului discografic e something care e indeajuns de aproape de delta – blues. Sau pentru cinefili, vremurile in care productiile cinematografice aveau in prim plan nume de-alde Greta Garbo sau Rudoph Valentino. Anii 20, carevasazica. Ragtime, jazz, swing, Willie Dixon si alte bunataturi din acelasi „sertar” se ...

Chiar daca actualmente „scena dubstep” este dominata de mainstream-ul promovat de Skream, Skrillex sau Katy B, adevaratii degustatori de asemenea sonoritati se rasfata si cu alte „directii”, una din acestea fiind asa numita „bass – music”. Cei doi muzicieni care si-au unit eforturile pentru acest material discografic nu sunt defel nume noi din bransa, fiind considerati adevarati pionieri ai stilului. Rob Ellis cu pseudonimul lui Pinch a editat in 2007 albumul Underwater Dancehall, un disc care pe buna dreptate e considerat de critici drept un deschizator de drumuri al dubstep-ului (si e adesea comparat ca importanta cu aparitia lui Burial pe acest taram), iar Sam Shackleton a pus bazele casei de discuri Skull Disco in 2005 si a scos cateva productii deosebite, multe din ele fiind un dubstep influentat de post  - punk si in special de Cabaret Voltaire sau PiL.  Aparent, acest amestec de sound-uri practicate de cei doi muzicieni poarta numele de dubstep – bass, dar judecan...

In cazul in care ati auzit vreodata de rapperul american Tyler, The Creator, exista probabilitatea sa fi vazut pe Youtube niste jam – session – uri executate de acesta alaturi de canadienii de la BADBADNOTGOOD (pe scurt BBNG). Cei trei muzicieni din Toronto care activeaza in zona nu – jazz au editat un mixtape care poate fi descarcat gratuit de aici care te lasa pur si simplu cu gura cascata, sau ca sa ne folosim de niste termeni mai sonori, cu urechea ciulita. Matt Tavares (pian), Alex Sowinski (tobe) si Chester Hansen (bass) reusesc sa surprinda in cel mai misto mod cu putinta fiindca „ataca” niste cover-uri intr-o maniera neconventionala. Unde mai pui ca in timpul aparitiilor lor live tobarul poarta o masca de ...porc pe fata. Piesele care isi gasesc o interpretare cat se poate de originala vin din diverse arii stilistice atat din zona hip – hop (Gang Starr sau Nas) cat si din aria celor de la DJ Premier, Joy Division sau chiar din celebrul joc de Nintendo numit The Legends of Zel...

Ma vad nevoit s-o repet a nu stiu cata oara, tot ce vine din tarile nordice ale Europei e special. Chiar si suedezele care veneau pe vremea lui Ceasca pe Litoral erau asa. Redevenind serios, majoritatea produselor muzicale de p-acolo au un iz aparte. La fel sta treaba si cu CasioKids, o trupa de synth – pop din Norvegia care prin 2008 au reusit performanta de a patrunde in topul oficial al Marii Britanii cu primul single cantat exclusiv in limba norvegiana. De data aceasta, muzicienii recidiveaza cu Aabenbaringen over aaskammen, un titlu care in traducere inseamna Revelatia deasupra muntilor, un material superb care contine zece melodii axate pe acelasi taram stilistic. Piesa care deschide acest album – si care totodata da titlul acestui material – este o melodie instrumentala care a fost realizata alaturi de o mini – orchestra, dar adevaratul start este odata cu piesa secunda a discului Det Haster!, single care fara indoiala face parte din momentele speciale ale albumului. Sound-u...

Mai old decat Gil Dobrica sau regretatul Dan Spataru, nenea Adriano Celentano si-a surprins fanii cu un nou material discografic, care iese nitel din canoane. Evident, la cei 73 de ani pe care ii stapaneste sanatos, Celentano n-are cum sa iasa nici in ruptul capului din acea zona de muzica usoara italiana care l-a facut celebru printre altele gratie nemuritorului lui hit care poarta numele de Azzuro. Cu toate acestea, cele 9 piese de aici curg cat se poate de fluent, ba mai mult, au parte de o varietate admirabila, reprezentand o cat se poate de exacta expresie a ceea ce am putea numi pop de bun gust la ora actuala. Fara indoiala, respecte maxime merita si colaboratorii care au fost racolati pentru acest proiect. Dintre care, la prima strigare merita amintiti Trilok Gurtu, Jovanotti si  Manu Chao. Si la capitolul texte chestiunea sta cat se poate de izbutit: nenea Celentano n-o arde prea mult in amintiri nepieritoare, melodiile avand dese trimiteri la politicieni corupti, criza s...

Atunci cand vine vorba de muzica, termenul balcanic e privit foarte circumspect. Oarecum pe buna dreptate, avand in vedere simbioza dintre spatiul geografic unde ne ducem existenta si prejudecatile formate in urma multor gunoaie sonore care ni se servesc pe post de muzica balcanica. Cel de-al patrulea album al formatiei maghiare Balkan Fanatik e o combinatie intre etno, elemente electronice, reggae, pop si ska si reuseste sa fie unul cat se poate de adorabil. Practic, e un soi de update al unor melodii din folcorul maghiar, care desi are urme de elemente din muzica electronica e concentrat mai mult pe instrumente traditionale, cum ar fi chitara acustica, percutie moderna, clarinet si chiar si vioara. Exista aici, in mai multe randuri si acel enervant efect de voce readus in constiinta publicului de Cher (vocoder), dar din fericire per ansamblu acesta este in minoritate. Semnificatia titlului ( in traducere „Imbratiseaza-ma“) se vrea a fi un semnal pozitiv in niste vremuri care - din ...

De fiecare data cand cuvantul funky apare in vreun context, prin capsor imi trece pentru cateva secunde simpaticul refren al celor de la C & C Music Factory, care cantau obsesiv de repetitiv Do you wanna get funky with me.  Sunt sigur ca exista tone de muzica funky. Si o sumedenie de artisti care de abia asteapta sa fie descoperiti, sa fie ascultati, sa smulga reprize de „dat din cap“ sau miscari onduitoare de trupuri prin diverse colturi ale lumii. David Hanke e unul din aceste personaje. Si-a tras si un nume misterios - Renegades of Jazz – si mai activeaza in bransa si sub pseudonimele de Mad Doc sau Unifairfly. Ba char canta in niste trupe ca  Madball Scientists, de exemplu. Trecand peste amanunte, trebuie sa va marturisesc ca de cateva saptamani albumul Hip to the Jive face ravagii prin discoteca subsemnatului si este scos de la naftalina oridecate ori simt nevoia sa ma invigorez. Imi da aripi, just like a Red Bull, si e burdusit cu voie – buna. E antidotul perfect l...

Trombone Shorty s-a apucat de cantat la trombon la varsta de sase ani avand norocul de a fi nascut in New Orleans, un taram cunoscut ca un soi de epicentru al Dixieland-ului, Jazz- ului si a Funk – ului, printre altele. Incepand din 2009, muzicianul care in buletin figureaza cu numele de Troy Andrews canta in grupul Orleans Avenue, iar primul sau pas solo, editat anul trecut sub numele de Backatown a fost un album care a poposit pe prima pozitie a topului Contemporary Jazz Chart realizat de Billboard. For true, este continuarea fireasca a discului care l-a adus in atentia melomanilor din intreaga lume, iar pentru ca discul asta sa faca valva, alaturi de el se afla o sumedenie de somitati in muzica. Lucru nu neaparat fericit, daca mi-e permis sa-mi dau cu parerea, caci din aceasta cauza avem parte de un disc de genul „all stars“. E drept, nu-i de colo colo sa-i ai pe acelasi album ca invitati pe Jeff Beck, Lenny Kravitz, Kid Rock sau Warren Haynes. Si lista nu se opreste defel aici. ...

Pentru incursiunea sonora de astazi haideti sa poposim pe taramul label-ului francez Le Son du Maquis, specializat in chestii adorabil de interesante, care pe plan stilistic variaza de la noisy rock la electro dar nu omite nici jazz-ul sau chiar pop – ul. Materialul discografic aflat sub lupa poarta pomposul titlu de Various Artists - A Man and A Machine Iii si este a treia parte dintr-o compilatie care isi propune sa capete un loc de cinste in playlisturile melomanilor curiosi de arta. Se regasesc aici nume obscure, foarte – obscure si cateva nume cunoscute, iar liantul este il constituie experimentele sonore de la inceputurile muzicii electronice. Cele 32 de piese care sunt insiruite pe cele doua CD-uri reprezinta o veritabila lectie de cultura muzicala. Ceea ce e foarte misto, este ca spre deosebire de alte compilatii care isi propun sa prezinte anumite stiluri muzicale sau artisti asemanatori ca si conceptie, aici lucrurile sunt mult mai permisive, elementul decisiv fiind concentra...

Nu stiu cat de wunderbar o fi sa traiesti in Amerika, dar hitul cu pricina al celor de la Rammstein e sehr gut. In cazul in care ati facut cunostinta deja cu trupa al carei solist vocal este Till Lindemann se prea poate sa fi aflat vestea: germanii au scos pe piata un nou material discografic. Chiar daca Made in Germany se vrea a fi un Best Of care aduna laolalta hiturile rockerilor din ultimii 16 ani, fanii pot gasi aici si o gramada de chestii noi, in cazul in care opteaza pentru varianta deluxe a acestui material, care include pe langa slagarele binecunoscute si un CD cu remixuri. Si-n plus, si Mein Land, obisnuita compozitie noua care se adauga unui Best Of pentru a crea niscaiva valva. Fiindca despre piesele care au ocupat pozitii fruntase ale celor de la Rammstein nu prea sunt multe de zis, hai sa vedem cum sta treaba asta cu remixurile. O buna parte a celor care si-au adus aportul la aparitia acestor remixuri vin tocmai din din Deutchland, dar exista si cateva exceptii notab...

Categoric, albumul de debut al solistei numite Rebecca Ferguson nu isi propune sa inventeze gaura de la macaroana. Chiar daca nu aduce nimic nou, materialul acesta este unul cat se poate de atragator, fiindca e impachetat in straie mai mult decat decente si e plin de momente de bun gust. La prima vedere, pare a fi acel „adult pop“ imbratisat in ultima vreme de Amy Winehouse sau Adele. Tipa asta are un timbru vocal bine definit, care te duce in multe randuri cu gandul la Gabrielle, penru cine o mai tine minte. In cazul in care sunteti la curent cu show-urile gen Floarea din gradina de prin United Kingdom, pun pariu ca stiti despre aceasta Rebecca esentialul: tipa a terminat anul trecut X Factor-ul englezesc pe locul doi. Dincolo de voce, un alt motiv pentru care piesele astea suna convingator este faptul ca Rebecca a reusit sa alinieze la capitolul producatori muzicali niste nume babane Eg White (Adele), Wayne Hector (Westlife) sau Fraser T Smith (James Morrison). De fapt, aici e magn...

Daca faci parte din oamenii pentru care muzica nu e doar un fundal de ascultat in timp ce conduci, exista oaresce sanse sa fi auzit de John Peel. Iar daca ai ascultat macar odata in viata BBC Radio One, se prea poate ca si Gilles Peterson sa-ti sune cunoscut. In caz contrar, pe scurt, nenea Gilles Peterson a fost adeseori poreclit the new John Peel. Carevasazica e  un DJ cu coloana, un om de radio cu adevarat. Nu e tipul acela de DJ de la posturile romanesti care anunta radarurile de pe sosele sau care isi da cu parerea despre ce-a mai facut Zavoranca in cursul zilei de ieri. Tipul asta a facut mult mai multe decat simple programe geniale la postul amintit: a “sapat” dupa noi talente, a pus umarul la ridicarea unor staruri ca Erykah Badu, Roni Size sau Jamiroquai si a editat cateva compilatii in care ne-a oferit noua melomanilor niste perspective inedite asupra unor noi talente. Din pacate, in luna aprilie a acestui an, dupa 13 ani de job, Gilles Peterson va parasi Radio One-ul. ...

Fiindca traim intr-o lume plina de clisee, orice cronica serioasa la acest album e musai sa inceapa cu faptul ca Havasi Balázs este un muzician maghiar care a intrat in Cartea Recordurilor in luna noiembrie a anului 2009, cand a atins clapele de pian in 60 de secunde de nu mai putin de 498 de ori, devenind astfel cel mai rapid pianist al lumii. Ceea ce face insa acest disc teribil de interesant este faptul ca alaturi de un tobar de rock din tara vecina, tipul asta nascut in 1975 propune urechilor bine spalate o excursie terifianta. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa te prinzi din prima faptul ca ceea ce se aude aici e exclusiv tobe si pian. O combinatie aparent ciudata, ca si o portie sanatoasa de ficat de gasca inmuiata in gem de capsuni. Dar care e pur si simplu uimitoare. Muzica fabricata in tara care a dat lumii de-alde Kodály, Bartók sau Liszt e „updatata” la zi si distruge cu buna stiinta orice bariere imaginare, fiind adorabila atat pentru creierele care vibreaza pe creatii cl...