De ascultat

După cum ne-au obișnuit și-n trecut, pe plan instrumental  clujenii de la Luna Amară amestecă sound-uri lejere cu „supărăciuni“ demne de  Alice in Chains în cel de-al șaselea album numit „Nord“.  Dincolo de asta, adevăratul „vino-ncoa“ al rockerilor care au devenit cunoscuți cu „Gri Dorian“ este capacitatea de a livra versuri meseriașe, adresate creierelor care nu se lasă antrenate în acel „dolce far niente“ propagat cu obstinență de societatea modernă în care sălășluim.  Inspirat e și motto-ul albumului: „Odată căutam mușchiul pe trunchiul copacilor. Acum abia mai găsim copacii. Odată voiam adevărul. Acum vrem să avem dreptate. Odată priveam cerul. Acum privim ecrane. Odată deschideam ușile pentru oaspeți. Acum ridicăm garduri de sârmă ghimpată. Odată ne strângeam apăsat prietenii în brațe. Acum apăsăm taste ca să avem cât mai mulți prieteni“.  Lucrurile încep într-o notă aparent rudimentară cu „Atât de simplu“, o melodie în care trupa ne reaminteșt...

Una din cele mai surprinzătoare apariții în „ciorba“ rock-ului autohton este fără îndoială cel de-al doilea album al domnului Jurjak, „BluesBerry“. E lesne de ghiccit faptul că discul cu pricina gravitează în jurul așa numitei muzici blues. Spre deosebire de tonele de apariții discografice din acest stil care merg pe linia clasică a curentului apărut în sudul Statelor Unite ale Americii, discul acesta are ingrediente diverse. Și ăsta e motivul pentru care BluesBerry sună altfel: e un soi de blues updatat la anul în care trăim. Un album în care își fac locul rând pe rând sound-uri de synth folosite adesea de Depeche Mode sau acordurile mirifice pur americane create de inegalabilii  Tom Petty and the Heartbreakers. Pe ici colo, albumul cu numărul doi din cariera Jurjak emană și senzații asociate altor stiluri decât blues, iar parfumul acesta de influențe rotunjește un disc  cât se poate de interesant.   Cele 32 de minute și câteva secunde înglobate în BluesBer...

        „Pop – rock tradițional românesc din categoria singalong“ Parafrazând celebrul hit al lui George Nicolaescu cu „iarba“, e clar că industria muzicală românească are nevoie „și de pop – rock“. Acel stil care nu prea se mai difuzează la radiourile comerciale autohtone. Dar care are parte de un public sănătos. Care savurează din plin pop- rock- ul tradițional românesc. Să fim bine înțeleși, particula cu pricina n-are nimic de-a face cu etnoul  și nici cu subiectul referendumului pentru familia tradițională, ci e pur și simplu o muzică singalong, „light“, ușor accesibilă, care poate fi fredonată de oricine la concerte, cu acompaniament. Muzica asta are parte de texte mai mult sau mai puțin inspirate. La acest capitol, Pragu de Sus șade cât se poate de bine, căci solistul Călin Bârcean are cuvintele la el. Formația care a editat până acum albumele „Decupaj sonor“, „Ultimul poet“, „Blocaj în verde“ și „Azi Te Vreau + Live 10“ vine în fața melomanilor cu ...

Dacă v-ați întrebat vreodată cum sună un album realizat de trei tipe mute și sunteți dispus să vă răpiți aproximativ 45 de minute din viața dumneavoastră, vă recomand cu căldură să ascultați Haiku Salut. Cel de-al treilea album al fetelor care și-au căptătat porecla „mute“ grație faptului că nu rostesc niciun cuvânt în concertele lor poartă numele de There Is No Elsewhere și gravitează în jurul stilurilor dreampop sau „electronică rurală“, după cum se specifică în press-release-ul discului. La capitolul influențe Louise Croft , Sophie Barkerwood și Gemma Barkerwood amintesc de coloanele sonore Yann Tiersen și Benoît Charest sau de  amestecul de electronice diverse  practicat de Múm. Și chiar și de romanele scriitorului japonez Haruki Murakami. Un alt amănunt care a făcut din Haiku Salut un nume deosebit este faptul că în concertele lor fetele evoluează alături de 20 de lămpi vintage care „clipesc“ în ritmul muzicii. Fetele cântă la acordeaon, pian, trompetă, chitară, uk...

Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic...

Cel de-al doilea material discografic al timișoreanului „maestru lejer“ care ar putea fi catalogat un soi de Krafty Kuts al plaiurilor mioritice pășește – cum este și firesc – pe urmele discului „Chestii, socoteli“. Operațiunea sonoră care vine la șase ani distanță după debutul lui Alin Constantin (K-lu) păstrează în linii mari rețeta melodiilor anterioare, sample-urile sonore alese cu talent din filme mai mult sau mai puțin obscure din perioada în care românii aveau voie să circule duminica în funcție de numele impare sau pare ale mașinilor fiind și de această dată cireașa de pe tort.  Monștrii lui K-lu încep cu o zicală ambalată într-un intro șmecher care ne atenționează că „Dacă umbli cu capul în nori,  calci în străchini“, după care pe un fundal sonor care îți poate aminti de muzica celor de la Bonobo sau Caribou suntem invitați să ascultăm în „seara aceea care ploua“. „Vreau“ este una din piesele pe care fanii lui K-lu au avut ocazia să o asculte de ceva vreme c...

Trebuie să mărturisesc faptul că muzica jazz nu este „top of the list“ atunci când vine vorba de preferințele personale. Cu toate acestea, vorba englezului, now and then, urechile descoperă niscaiva lucruri interesante și-n această felie. Aparent muzica jamaicană n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înțelegem noi prin jazz. Și nici Norvegia nu e cine știe ce cunoscută pe plan mondial atunci când vine vorba de reggae sau dub.  Tobarul Sly Dunbar și basistul Robbie Shakespeare nu prea mai au nevoie de prezentare. Și nici geniul norvegian Nils Petter Molvaer. Alături de ei, în această desfășurare impresionantă de forțe se află norvegianul Eivind Aarset plus vrăjitorul finlandez Vladislav Delay. Acesta din urmă a făcut valuri în rândul cunoscătorilor prin diverse pseudonime ca  Luomo, Sistol, Uusitalo, Conoco sau Ripatti, toate acestea abordând ceea ce specialiștii descriu ca find the ambient, glitch, house sau techno, carevasăzică muzică electronică.  At...

De fiecare dată când descoperi că într-o țară plină de Vanotek-uri și Irina Rimes-uri, mai există și muzică pop decentă, ai un sentiment că nu e totul pierdut. Pop-ul abordat de Lucia este unul delicios și trendy, căci spre deosebire de alte voci feminine care  înoată în aceleași coordonate stilistice (mă gândesc aici la Alexandrina sau Amalia Gaiță) melodiile acestea sunt susținute de aranjamente muzicale care „dau“ adesea și spre sound-uri electronice, amalgamul astfel creat fiind unul care-ți dă senzația de prospețime. Cel de-al doilea album al artistei Lucia este un disc reușit care pe alocuri pare a fi o versiune românească a unor artiste ca Florence Welsh, St. Vincent sau Christine and the Queens.  Materialul pornește la drum cu o piesă „plutitoare“ în care farmecul vocii solistei este pus în valoare într-un mod cât se poate de inspirat de o instrumentație minimalistă de mare efect, către final sample-urile amintind nițel și de atmosfera plină de mister întâlnit...

Exact ca şi în cazul multor alţi artişti faimoşi ai acestei naţii, Călin Pop este unul din muzicienii care a avut (ne)norocul de a se afirma într-o perioadă în care numerele pare de la maşini circulau într-o duminică în timp ce celalte se puteau lăfăi pe şosele doar din două în două săptămâni. Perioada în care ţigările fără filtru Carpaţi erau la mare căutare şi artiştii erau nevoiţi să recurgă la diverse stratategme pentru a înşela vigilenţa cenzurii comuniste. La fel de bine se poate spune şi că a fost o perioadă cu noroc, cel puţin din punct de vedere „rock“istic, căci în vremurile acelea concurenţa din domeniu nu era atât de acerbă ca-n zilele noastre. Ce-i drept, atunci artiştii patriei cântau pe scule improvizate şi publicul era mult mai receptiv la „fenomen“, dar asta e deja o altă discuţie. Revenind la 2018, compozitorul şi solistul legendarei trupe Celelalte Cuvinte a simţit nevoia să revină în atenţia publicului cu cel de-al treilea material discografic solo, care cu c...

E greu să aplici o etichetă noului album semnat Nils Frahm. La o ascultare simplă ai fi tentat să afirmi că cele 12 piese din All Melody se înscriu în aria muzicii clasice. La o privire şi mai atentă toată chestia asta ar putea intra lejer şi în cutiuţa numită „ambiental“. Iar dacă asculţi suficient de mult încât să „prinzi“ toate subtilităţile mai mai că îţi vine să consideri că discul ăsta are şi-un feeling de techno în el. Adevărul e undeva la mijloc, căci All Melody e câte puţin din fiecare. Nici nu e de mirare, căci Nils Frahm nu e un tip câtuşi de puţin convenţional: a pus la cale această excursie sonoră într-un studio amenajat în celebrul Funkhaus din Berlin, clădirea – simbol din fosta Republică Democrată Germană. E foarte greu să alegi piesele de rezistenţă din acest disc. Şi asta pentru că track-urile curg cât se poate de natural atunci când le asculţi cu atenţie. Nu e un album pe care să-l asculţi în maşină la un drum lung sau în fotoliul din dormitor butonând televizoru...

Patriot local fiind, trebuie să-mi încep scurta „monitorizare“a noului album semnat Marcian Petrescu cu faptul că ascultând primele piese ale discului mi-am adus aminte de prestaţiile superbe ale timişorenilor Bogy Nagy sau Laci Farkas. Desigur, lista poate continua şi cu memorabilul concert susţinut de Sugar Blue în oraşul de pe Bega unde a cântat în deschidere chiar Marcian Petrescu şi lista poate fi îmbogăţită cu mii şi mii de oameni care s-au dedicat trup şi suflet acestui gen muzical. Revenind la Marcian Petrescu, s-ar putea ca unii să îl cunoască doar datorită faptului că a fost eliminat pe nedrept în cadrul concursului Vocea României. Desigur, cei din categoria connaisseurs ştiu că artistul a mai fost în trecut „dependent de blues“ (ca să citez unul din albumele sale anterioare) şi actualul material vine la şase ani distanţă după „deCÂNTECE DE BLUES“. Conform prezentării pe site-ul casei de discuri Soft Records, „Drifting Blues este un album “solo“, lansat sub nume prop...

Parafrazând albumul de debut al celor care alcătuiesc formaţia Next Ex, aş putea spune că una din greşelile actuale este că nu am auzit până acum de formaţia asta. O altă greşeală este faptul că genul ăsta de trupe nu se află în atenţia melomanilor români. Sau mai exact, graţie resorturilor industriei autohtone de profil nu au reuşit să se caţere în atenţia omuleţilor care se ocupă cu promovarea talentelor pe la radiouri şi televiziuni. Trecând peste lamentări, e bine de ştiu că Next Ex au reprezentat ţara noastră la festivalul Sziget din vara trecută , la Budapesta. Şi asta în urma unui concurs desfăşurat pe bune. Un alt amănunt interesant este că prima piesă cu care au devenit cunoscuţi în anumite cercuri din ţărişoară, Hey Girl, nu se regăseşte pe acest album de debut. Mistakes conţine şapte track-uri interesante, unul din atu-urile celor de la Next Ex fiind acela că nu merg pe un film anume. Prima piesă a discului, Blended Thoughts te duce într-o atmosferă de trip hop în care v...

Viva la Rock este un album care nu e greu de anticipat. Şi asta pentru că din start ştii la ce să te aştepţi. Nu e vorba nici de post – dubstep experimental amestecat cu chill – wave şi nici de muzică compusă special pentru a fi ascultată în lifturile clădirilor moderne. E rock în pielea goală, straight in your face, fără multe subtilităţi şi îmbunătăţiri. Noul album al basistului care a făcut un real spectacol cu ocazia a două concerte susţinute în Timişoara în ultima vreme este fără îndoială un unguent care vindecă rănile celor pasionaţi de sound-urile rock. E de-nţeles, dealtfel, căci de-a lungul carierei sale muzicale, Marco Mendoza a colaborat printre alţii cu Whitesnake, Thin Lizzy, Blue Murder, Neal Schon (Journey) sau Ted Nugent. Şi cu The Dead Daisies,  cu care dealtfel pregăteşte un nou album. Viva La Rock vine la şapte ani de pauză de la precedentul material solo. După cum era de aşteptat unele piese din acest album împrumută pe ici colo sound-uri din trupele cu...

Întrebarea shakesperiană care mă macină după audiţia celui de-al doilea material discografic semnat Moon Museum este ...Cum e mai fain să cânţi? Comod sau tumultuos? Indiferent de răspunsul fiecăruia, Oigăn şi muzicienii care alcătuiesc trupa Moon Museum lansează albumul From No To Nowhere, un disc prea puţin zbuciumat pentru gusturile subsemnatului, dar care poate fi o audiţie mega – faină pentru amatorii de muzici mai „aşezate“. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când dau peste o trupă formată din personalităţi care vin din formaţii diverse mă aştept să aud „altceva“. Nu neapărat mai zbuciumat, dar ceva care să mă scoată din zona de confort, ceva care nu puşcă cu aşteptările iniţiale. Din multitudinea de exemple ale unor trupe care reuşesc să ofere acel altceva am să amintesc aici Them Crooked Vultures. Păstrăm proporţiile şi revenim la discul de faţă. Printre muzicienii care se regăsesc în formula Moon Museum se numără oameni din Kumm, Robin and the Backstabbers şi Byron. Nume „ma...

Dacă e să ne luăm după DEX, un motto este un citat luat, de obicei, dintr-o operă consacrată sau semnată de un autor celebru, cu scopul de a releva ideea fundamentală a unei creaţii. Fie ea literară sau muzicală. Nu ştiu cât de celebri sunt membrii trupei Gramofone sau din opera cui s-au inspirat când au „etichetat“ albumul lor de debut cu motto-ul "I'm smart and I'm in control!". Ideea cu pricina poate să fie considerată niţel prea exuberantă pentru o formaţie aflată la debutul discografic, dar redă cât se poate de bine atmosfera care emană din lioniile melodice ale celor zece piese incluse pe disc, astfel încât cele 32 de minuţele şi 14 secunde incluse în „Confessions from the Belly of the Beast” reprezintă o surpriză plăcută în şubreda industrie muzicală autohtonă. Povestea spune că Gramofone a pornit la drum prin 2013, iar albumul de debut al acestei formaţii, care a apărut inclus în ediţia de iarnă a revistei Sunete ni-i prezintă pe Paul Drăguşin (clape, voc...

Se spune că atunci când iei două lucruri care fac parte din categoria clişee ale artei populare şi le pui împreună, acestea creează ceva nou. Băieţii de la Grimus aplică metoda asta la cel de-al patrulea material discografic al lor, „"Unmanageable Species", un disc care va fi lansat pe piaţă pe 23 februarie. Ca şi-n precedentele albume, băieţii navighează undeva între pop – rock – ul „radio friendly“ (desigur, expresia se referă la ţările muzical – civilizate, unde FM-urile nu difuzează bombănelile pop – dance de pe la noi) şi apele învolburate ale rock-ului „mai cu substanţă“. Sentimentul cu care rămâi după audiţia acestui nou disc este ciudat: pe deoparte există „cârligele“ unor refrene uşurele numai bune de fredonat pe la vreun festival de vară cu multă bere proastă la halbă şi pe de altă parte există porţiuni „experimentale“, acestea din urmă nefiind ascultabile pentru urechile obişnuite cu chestiile facile. Amalgamul ăsta de „întuneric“ şi „lumină“ care răzbate din...

Aşa – numita muzică pop românească suferă de o uniformitate supărătoare pentru urechile avizate. Probabil şi pentru că aşa numitul pop – dance care se difuzează în regim de heavy – rotation pe posturile de radio autohtone este cât se poate de inodor şi insipid. Din fericire, din când în când, „liniştea“ asta e tulburată de apariţii care ies din canoanele „autohtone“. Discul de debut al timişorencei Amalia Gaiţă poate fi inclus lejer în categoria asta de excepţie de la regulă. Sau mai exact, de la regula românească, căci pop – rock-ul „curat“ abordat de ea este omniprezent pe alte meleaguri. Pasionată deopotrivă de fotografie şi muzică, timişoreanca aduce un strop de culoare în tabloul cât se poate de monocrom în care se zbat marea majoritate a producţiilor care pot fi încadrate în pop românesc. Nu e nimic nou aici, instrumentaţia nu e câtuşi de puţin a la 2017, dar felul în care se îmbină vocea Amaliei cu „spatele“ asigurat de  Adrian Șchiopu ( tobe), Mihai Moldoveanu (bas...