De ascultat

The Bravest Man in the Universe este primul disc cu piese noi editat de Bobby Womack in ultimii 14 ani. Iar faptul ca unul dintre cei care au slefuit aceste melodii este nimeni altul decat Damon Alborn, n-ar trebui sa fie o surpriza caci daca ati ascultat discurile semnate Gorillaz, ati auzit cu siguranta Stylo. Alaturi de binecunoscutul frontman al celor de la Blur, un alt producator legendar si-a bagat “mana” in aceste compozitii, Richard Russell. Raspunzator printre altele pentru discul de comeback al lui Gil Scott-Heron. Categoric, doar din aceste amanunte e clar pentru toata lumea ca discul se arata a fi interesant. Iar in momentul cand purcezi la auditia lui, lucrurile devin crystal clear: discul asta e un diamant. Bine slefuit, ce-I drept, dar care e de mare efect.

Pe plaiurile mioritice, nu multa lume stie ca Dan Habarnam a scos albumul From the known. Si nu oriunde, ci tocmai la Exit Records, un label la care scot materiale de-alde Skream, D Bridge sau Instra:mental. Pe numele sau adevarat Dan Griober (Unu’, Hard B.) muzicianul roman a lansat in luna martie 2012 acest disc care contine zece piese si care a fost promovat en-gros in mediile straine care se ocupa cu eticheta de dance – music. Chiar daca labelul britanic e cunoscut mai ales pentru productii drum and bass, piesele de aici nu au nici in clin nici in maneca cu acest stil, fiind mai degraba o incursiune in lumea muzicilor ambientale cu staif.

Povestea spune ca Martin Reeves aka Krafty Kuts si-a inceput cariera la incredibila varsta de 12 ani cand a participat pentru prima oara la un concurs de DJ, unde a ajuns in finala, aceasta fiind dealtfel si prima oara cand a pus mana pe sculele care fac viata usoara sau grea unui DJ, dupa caz! In momentul in care il intrebi care e sound-ul lui preferat acesta raspunde fara ezitare: “Hip-hop-funk-soul-and-drum-and-bass, all as one word“. Desi are la activ o serie de remixuri si E.P.-uri, noul lui disc Let's Ride este cel de-al treilea material discografic „full“ al britanicului, care a ajuns in atentia opiniei publice internationale datorita discului Freakshow, aparut in 2008, care a castigat printre altele titlul de best album la premiile Breakspoll. Se stie, atunci cand vorbim de dance – music, e destul de greu sa asculti cap – coada un album, indiferent de cine ar fi fost facut acesta, fiindca pattern-urile repetitive te ucid la un moment dat.

Anul trecut, patru figuri proeminente ale scenei hip – hop din Romania – Sisu, Pacha Man, Cedry2k si Dragonu - au pus bazele unui proiect „profund“, Haarp Cord, care a debutat cu materialul Dragoste sau frica, album care s-a bucurat de multe „big up“ –uri din partea comunitatii. La un an diferenta, cu o formula modificata – in locul lui Sisu si Pacha Man in proiect a aparut Carbon – oamenii au recidivat cu Vremurile din urma, un album in care se regasesc 13 track-uri si o sumedenie de colaboratori, in care “fratii din Haarp Cord vor sa invinga raul”(dupa cum spun in piesa „Nu ma pot opri din scris“).  Daca cineva mai avea vreo indoiala, aceasta e spulberata inca din start: cei trei crai ai hip – hop – ului isi concentreaza ideile in versuri de mare finete, care ataca o sumedenie de teme.

N-are nicio legatura cu Alexandre Dumas Tatal, dar discul asta vine Dupa 20 de ani. Protagonistul principal este omul care acum 35 de ani sintetiza un feeling cat se poate de adecvat vremurilor politice in care se scalda tarisoara noastra: „No future, for you, no future, for me“. Despre John Lydon se pot spune foarte multe lucruri, controversele din jurul lui fiind la ordinea zilei. Mai presus de toate, indiferent daca ti-e simpatic sau nu, omul acesta a reusit sa creeze o opinie. Revenind la muzica, ce asteptari poti sa ai de la o trupa care dupa 20 de ani de hibernare scoate un nou disc? „Nebunia“ a inceput acum vreo patru anisori, cand rebelul personaj care a cantat in Sex Pistols a fost de acord sa apara pentru prima oara in viata lui in cadrul unui spot publicitar, facut pentru o marca de unt din Marea Britanie. Desi a sustinut sus si tare ca acest compromis a fost facut doar pentru a finanta revenirea celor de la P.I.L. multa lume l-a cam luat peste picior, din aceasta cauza.

Desi face referire la cu totul altceva, zicala conform careia ciorba reincalzita nu mai are acelasi gust este cat se poate de temeinica si atunci cand vine vorba de muzica. Sincer, n-as fi crezut vreodata ca pe langa alde Skrillex, Prodigy si diversi David Guetta, voi mai avea ocazia sa gasesc prin muzica anului 2012 numele de Trans X. In cazul in care n-ai prins vremurile in care melomanii stateau cu urechea lipita la posturile de radio straine pentru a fi “updated” cu ceea ce se intampla in muzica, exista mari sanse sa nu fi auzit niciodata de Living on Video. O melodie aparuta in 1983 si care la vremea ei a fost considerata de avangarda, fiind numita mai in gluma mai in serios un soi de precursor al muzicii techno. Desi la vremea respectiva Trans X a beneficiat de succes, canadianul Pascal Languirand – creierul acestui proiect – a decis sa se retraga din “muzica comerciala”, indreptandu-si atentia spre muzici ambientale.

Ce se mai poate face in zilele noastre cu o chitara, un bass si niste tobe? De-a lungul anilor au existat 12.345 de trupe de acest tip care au incercat cam aproape toate combinatiile de corzi, tempo-uri si stiluri. Mai poate aparea ceva nou in acest domeniu? Britanicii de la Band of Skulls cred cu tarie ca raspunsul este DA. Cel de-al doilea album al acestui trio format dintr-o basista, un chitarist si un tobar, Sweet Sour, demonstreaza ca si-n aceasta combinatie mai exista lucruri decente de zis. Si cantat. Discul are momente de dirty rock – blues de mare efect, dar contine si cateva piese create parca in dorul lelii, intr-o pauza de tigara. Per ansamblu, o buna parte a acestui disc se invarte undeva in apele blues - garage rock-ului.  Interactiunea barbat – femeie dintre Russell Marsden si Emma Richardson e geniala pe alocuri si facand abstractie de cateva momente neinspirate, albumul asta e unul de mare angajament.