John Foxx and the Maths - Interplay

Asteptari: John Foxx e un artist, fotograf si profesor britanic care a fost vocea trupei Ultravox in epoca ante – Midge Ure, formatie alaturi de care a editat trei albume. Din 1979 si-a inceput o cariera solo pe cont propriu.Alaturi de el, sub numele de The Maths se ascunde Ben ‘Benge’ Edwards, un tip care colectioneaza keyboard-uri vintage.

Rezultat: Stiu, John Foxx nu e un nume trendy. Nu apare nici la White Sensation si nici nu are stea pe Walk of Fame. Nu are melodii care curg cu nemiluita la radio si nici macar nu incearca sa reorchestreze cover-uri intr-o maniera proprie. Cu toate acestea, nenea asta e un pionier al muzicii electronice moderne. Sa ne intelegem din start: cand spun muzica electronica nu ma refer nici la dubstep, nici la drum and bass, nici la minimal si alte cele. E muzica, pur si simplu. Aia cu gust de „analogic“, facuta cu ajutorul keyboard-urilor autentice.
Unul din lucrurile care te socheaza la acest disc este faptul ca este cat se poate de accesibil. Fiecare track se poate lauda cu refrene misto, portiuni memorabile si versuri agreabile. Nu e o muzica compusa in dorul lelii pentru a impresiona gagica din blocul vecin. Cei doi muzicieni care au pus la cale acest disc incantator si totodata intrigant sunt realmente pictori ai sunetului, care izbutesc sa faureasca o muzica pe care „o poti vedea“. Desi echipamentul din dotare este unul care poate fi considerat antic de catre creatorii de sunete ale zilelor noastre, fiecare por din melodiile astea degaja un impozant amestec de retro si futurism.
Tabloul sonor capata valente inedite chiar din prima piesa 'Shatterproof', care e dominata de un puls specific EBM-ului si care m-a vrajit din prima. Vocea lui John Foxx are o diversitate sufocanta, iar doua dintre momentele care vin in sprijinul acestei afirmatii sunt Catwalk cu al ei iz de Suicide si Watching A Building On Fire (care aduce a Bauhaus pe alocuri), aceasta din urma interpretata alaturi de Mira Aroyo din trupa Ladytron. Daca asculti cu atentie Summerland exista mari sanse sa gasesti ca ritmul e parca din epoca Kratfwerk iar vocea scoasa parca din epoca David Bowie, iar  The Running Man are toate caracteristicile unui single de succes. Zona „black” e reprezentata de Falling Star si Destination care aduce in ecuatie goth – pop – ul.  Un moment mai intim este The Good Shadow care incheie in mare fel acest album de pus in rama. In functie de preferintele fiecaruia muzica asta poate fi asociata cu David Bowie, Roxy Music sau chiar Iggy Pop. Poate fi incadrata in electro – clash, avant – pop sau electronic – art – rock. Ascultand cu mare atentie acest disc iti vei da seama ca gramada de plagiatori care merge pe taramul synth – pop atat de trendy in zilele noastre uita un lucru esential: dincolo de bunavointa si copy – paste e nevoie si de creatie. Care se gaseste din belsug aici. E o nebunie sonora cu multe KORG-uri si Moog – uri. E asa cum trebuie.

Recomandari: Pentru cei care vor sa asculte cum suna un disc plin de angoase dar cat se poate de bengos.