Asteptari: Eroul principal al acestui film este Palaceer Lazaro. Pe numele sau adevarat Ishmael Butler, tipul asta - care printre altele e si verisorul lui Gonjasufi- e un muzician din Seattle care cu vreo doua decenii in urma isi spunea Butterfly si era vocea proiectului Digable Planets. Dupa aproape 16 ani de pauza (timp in care a mai avut un proiect obscur) omul s-a metamorfozat in Shabazz Palaces, iar acesta este albumul de debut. Rezultat: Pentru colectionarii de etichete, ma obosesc sa precizez ca rapperul acesta de 42 de ani o „arde” intr-o zona care a fost botezata de unii specialisti drept „indie – rap”. Avand in vedere ca muzica hip – hop e una cat se poate de semantica, arareori apare cate ceva in acest domeniu care reuseste sa te dea pe spate. Ceva care sa fie out of the ordinary, ceva care sa fie fenomenal chiar si pentru cei care nu mananca rap la micul dejun. Fara exagerari inutile, discul asta reprezinta tocmai un asemenea moment.
Ar fi multe chestiuni pentru care muzica asta poate fi considerata deschizatoare de noi drumuri. Printre ele as aminti bassul demential, compozitiile atipice si efectele sonore nespecifice genului. Experimente cu nemiluita. Dincolo de asta, Shabazz Places toarna peste elemente clasice de hip – hop o sumedenie de topping-uri. Rezultatul e un ghiveci sonor polivalent, care functioneaza demultisor in alte stiluri, dar n-a prea fost folosit in hip – hop. Trucurile ingenioase si inovatia din categoria „cat cuprinde“ fac ca cele zece track-uri sa emane un feeling aparte. Cele 35 de minute de auditie n-au cum sa te lase indiferent. Fie te afunzi in Universul sonor si incepi sa descoperi cu fiecare auditie a lui noi si noi directii, fie il abandonezi din prima si exclami „iecs, ce-i asta“. Proiectul asta n-are pagina de myspace si n-o sa cititi prea multe interviuri cu omul responsabil de acest disc. Dar e futuristic, e ceva „inaintea vremurilor”, compozitii care vorbesc de la sine, fara a fi ajutate de masinaria de marketing din zilele noastre. Ar fi total lipsit de fair – play sa evidentiez in aceasta recenzie o melodie sau alta. Fiecare are un sarm unic si urechea melomanului poate descoperi senzatii unice, in functie de stare. Unicul „minus“ este acela ca tine doar 35 de minute. Poate e mai bine asa, caci melodiile dau p-afara de originalitate. Tocmai cand te obisnuiesti nitel cu paleta sonora, apare din neant un efect care te nauceste si incet – incet descoperi ca atipicul compozitiilor te atrage ca un magnet. E interesant cu nemiluita. E o noua fantana de inspiratie pentru hip – hop? N-am idee, dar certific ca Black Up e cel mai interesant album de hip – hop al anului 2011. Si poate chiar al anilor trecuti....
Recomandari: Pentru cei carora le place sa inoate impotriva curentului, cei pasionati de muzici experimentale, neinrolati in niciun stil anume.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu