Kim Wilde - Snapshots

Asteptari: In cazul in care n-ati trait in anii 80 e bine sa stiti ca Kim Wilde a debutat in 1981 cu Kids in America, melodie ce a fost inclusa pe albumul omonim de debut care a mai generat slagare memorabile de genul Water on glass sau Chequered Love. Snapshots este albumul cu numarul 12 din cariera ei, care vine la un an dupa Come out and play.

Rezultat: Incep cu o confesiune: imi place de Kim Wilde. In cazul in care n-as fi casatorit, poate as lua-o de nevasta. Sa-mi cante View from a bridge, sub dus. Mi-a placut si precdentul ei album Come out and play. Dar de data asta, gata! A calcat serios pe bec! Nu stiu altii cum sunt, dar eu m-am cam saturat de albumele cu cover-uri. E drept, cateva din ele au fost cat se poate de reusite, dar partea proasta este ca acestea s-au inmultit nepermis de mult.
Daca poate fi ceva si mai prost este faptul ca  la aceasta moda s-au raliat si artisti despre care credeai ca n-ar fi in stare nici in ruptul capului sa se dedea la asa ceva. E drept, si Kim Wilde a mai facut cover-uri. Si chiar bine. Remember You keep me hanging on, dupa The Supremes? Si totusi, un disc intreg cu cover-uri e prea de tot. Daca ar fi fost o fata din cartierul timisorean Circumvalatiunii, care incearca sa-si faca un nume, mai intelegeam. Dar asa….e jenant.

Daca toate momentele de pe acest disc s-ar ridica la nivelul piesei To France, categoric verdictul n-ar fi atat de drastic. Cert este ca piesa cantata in original de Maggie Reilly si Mike Oldfield suna binisor de tot. Din pacate, urmatorul track de pe disc, A little Respect (Erasure) are o orchestratie asemanatoare cu cea realizata de o trupa care canta cover-uri pe la restaurante, iar Wonderful Life-ul lui Black e in aceeasi barca insipida, incolora si inodora. Alaturi de o sumedenie de alegeri cat se poate de corecte, discul asta are parte si de niste reinterpretari ale unor piese care erau dubioase si in varianta originala. Daca imi explica cineva cu argumente solide ce rost are sa faci un cover in 2011 dupa stupizenia celor de la East 17, Its allright, ii raman profund indatorat. Din nefericire si In between Day-ul celor de la The Cure este macelarit printr-o orchestratie pur si simplu inadecvata. Momentele care se afla undeva la limita dintre izbutite si nesarate sunt Sleeping Sattelite (Tasmin Archer) si Forever Young (Alphaville), dar din pacate overall este un disc cat se poate de aiurea, facut parca „la repezeala“. Fara indoiala, Kim Wilde are o voce de care nu ai cum sa nu te indragostesti, dar desele orchestratii “de restaurant” cu care sunt colorate aceste cover-uri fac din acest album unul de neascultat.

Recomandari: Pentru cei care sunt die – hard fans si vor sa posede absolut toata discografia solistei. Daca nu o cunoasteti si vreti sa auziti cum suna Kim Wilde, incercati orice disc al ei din trecut...