De ascultat

Spre deosebire de marea majoritate a albumelor scoase în zilele noastre, atunci când asculţi Factory Floor nu ai cum să zici „hmmm...merge“. Sau să mormăi, „interesant“. Şi asta pentru că are ceva al lui care nu te lasă să rămâi neutru. Cea mai convenabilă etichetă care li se poate aplica celor trei muzicieni britanici care alcătuiesc Factory Floor este fără îndoială aceea de „Joy Division cu ritmuri electronice actuale“. Parţial, etichetarea asta e cât se poate de adevărată. Desigur, pe lângă Joy Division se poate adăuga lejer şi New Order şi multe alte influenţe nu numai din acei ani. Numele trupei este mega – inspirat. Desigur, pentru unii „podea de fabrică“ poate să evoce amintiri de dinainte de 89 şi sunetele emanate de celebrele întreprinderi gen Electromotor sau U.M.T. Nu e cazul, căci Gabriel Gurnsey, Dominic Butler şi Nik Colk fac o trimitere subtilă la celebra casă de discuri din Manchester, Factory Records. E drept, discul a fost înregistrat într-un „warehouse“ iar ca şi ...

Cea mai interesantă piesă de pe cel de-al doilea material discografic al celor de la Toulouse Lautrec este fără îndoială Burn, o compoziţie care reuşeşte pe alocuri să sune a Arcade Fire (mai exact cu piesa care dă titlul noului lor disc, Reflektor). Din nefericire, o bună parte din cele 14 piese incluse aici sunt cât se poate de previzibile, mai ales pentru urechile care au savurat mai mult sau mai puţin debutul celor trei băieţi, despre care am comentat aici . Deşi sună binişor, Extraordinar e un disc în mare parte previzibil, care continuă de deplin linia trasată de „Heroes“. Mi-aş fi dorit mai mult, căci oamenii-s talentaţi şi şozi. De menţionat este mixul şi masterul executat de Adam Whittaker, de mare efect. Piesele „respiră“, instrumentele se aud într-un mare fel şi-n general există „spaţii“ mişto în compoziţii. Cei de la Toulouse Lautrec navighează într-un soi de rock „modern“, uşor hipsteresc dar cu armonii interesante, dar din ecuaţie lipseşte acel „ceva“ care diferenţieaz...

Pentru cine nu ştie Marta (Cotuna) este una din cele trei fete care au făcut senzaţie pe net cu un videoclip în care au sintetizat cât se poate de „şmecher“ evoluţia (sau involuţia!) muzicii uşoare româneşti în doar nouă minuţele. Şi e made in Timişoara! Având în vedere faptul că pe meleagurile noastre numărul albumelor discografice editate în ultima vreme este cât se poate de micuţ, ar fi fost de aşteptat ca „Jar sub mine“ să creeze un real interes din partea mass – media. Dar fiindcă Marta – alături de Beck Corlan şi Ana Huţu, celelalte protagoniste ale viralului cu istoria muzicii româneşti- a preferat să nu intre în „cazanul cu can – can“ al mediei româneşti, acest lucru nu s-a întâmplat. Despre acest album, autoarea ei spune că are parte de „pian din 1924, tobe de prin anii ’70, chitare cu poveşti, basul construit de Phil (n.n - Philip Rogers), echipamente old school, alese cu grijă de Matt (n.n. - Matt Barber) de-alungul timpului“. Discul a fost înregistrat, mixat şi masteriza...

Era odată ca niciodată, într-o ţară numită pe vremuri Albion, o căsuţă care adăpostea doi fraţi pe nume Guy şi Howard Lawrence. Pe vremea când aveau 18 şi respectiv 15 ani, băieţii s-au apucat să se joace serios în Logic (n.n. – software pentru produs muzică), iar la vremea când scriu aceste rânduri (după trei ani de „joacă“), cei doi au devenit „cei mai tari în parcare“ atunci când ne referim la dance – music. Discul celor doi fraţi care au crescut într-un orăşel istoric din sudul Londrei are parte de ovaţii şi aplauze din partea melomanilor din întreaga lume şi este de aşteptat să-şi găsească locul în poziţiile fruntaşe ale clasamentelor care ne prezintă „the best albums of 2013“. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii consacrate materialului Settle. Intro-ul discului conţine vorbe de duh, de genul  „As much as you like to control your environment, the reality is: everything changes.” De fapt, toată această introducere e doar un preambul pentru u...

După cum menţionam şi în cronica dedicată precedentului material semnat Omar Souleyman, muzica sirianului reprezintă un exerciţiu de diversitate pe care îl recomand acelora care nu-s speriaţi de provocări. Desigur, în contextul geografic al ţării noastre şi cu mulţimea de „gunoaie“ care au invadat aşa numitul stil „etno – pop“ există destui melomani care resping din start tot ceea ce „amestecă“ într-o formă sau alta muzica tradiţională cu ritmurile electronice. Pe care ţin să-i liniştesc, căci Omar Souleyman e cu totul altceva. Şi nu spun asta numai pentru că acest material discografic a fost produs de nimeni altul decât Four Tet – un nume mega – respectat în muzica electronică modernă – ci şi datorită faptului că juxtapunerea asta de sound-uri orientale cu beat-uri actuale e exact ceea ce trebuie. Deşi a scos o grămadă de albume în trecut, sirianul care şi-a început cariera în 1994 e la primul său album de studio. Realizat în condiţii decente. Şi care sună de bun augur, chiar ...

Probabil aţi sesizat deja. Dacă nu, e momentul adevărului: nu prea mă omor eu după ceea ce poartă astăzi numele de „pop“. Cu o oarecare întârziere - dar mai bine mai târziu decât niciodată! – am să încerc să vă explic de ce ar trebui ca acest Home să se regăsească în colecţia de albume ale anului 2013 ale oricărui meloman care nu fuge ca disperatul de mainstream şi totuşi şi-a păstrat sertarul ăla interior numit „cei şapte ani de acasă“ atunci când vine vorba de muzică. Dincolo de epitete şi metafore, discul ăsta e unul de ascultat fiindcă reuşeşte să îmbine diverse tertipuri folosite din belşug în aşa-numitul mainstream cu „libertatea“ de exprimare clamată de artiştii cărora le face o deosebită plăcere să-şi aplice eticheta „underground“. Desigur, la vest de ţărişoara noastră termenii de comercial şi underground nu mai sunt defel trendy. Pentru cei care mai au dubii în această privinţă, Home poate fi o piatră de răscruce. S-o luăm metodic: cei patru muzicieni care îşi spun Rudimenta...

Deşi primul cuvânt care se aude în piesa care deschide acest album – „drinking“ - poate sugera faptul că muzica lui Bill Callahan ar putea fi inclusă într-o eventuală compilaţie cu „best beer songs of all time“, lucrurile nu-s nici pe departe atât de simple. Fiindcă poveştile mirifice depanate de acest muzician american în cel de-al patrulea album solo sub acest nume sunt de recomandat a se savura sub clar de lună, alături de persoana iubită. Într-o seară romantică, sau poate chiar într-un bar unde priveşti în gol la o fereastră care nu e acolo. Simplu şi elegant, cam asta ar fi pe scurt descrierea celor opt piese care totalizează 40 de minute de răsfăţ sonor. Prima piesă, The Sing, te inrtroduce direct în miezul lucrurilor. Pici într-o zi din aia în care singurele cuvinte pe care eşti nevoit să le rosteşti sunt bere şi mulţumesc şi e perfect aşa. Versuri de genul „Strangers unknowingly keep me company/In the hotel bar/Looking out a window/That isn't there/Looking at the carpet/...

Cu Jazzkantine ştii unde te afli încă de la primele acorduri ale piesei Puppenspieler, care deschide acest al 10-lea material discografic al germanilor care au nu mai puţin de 20 de ani la activ. Te paraşutezi direct în imaginara ţară condusă de regii care se numesc Funky şi Groovy. Trupa care a luat naştere avându-i ca sursă de inspiraţie pe Jazzmatazz- ul lui Guru, navighează în aceleaşi ape jazz, funk şi hip – hop. Într-o manieră cât se poate de elegantă, se subînţelege. E un soi de deja – vu, un „immer weiter“, ca să citez una din piesele discului, o călătorie frumoasă într-o felie de jazz – rap îmbunătăţită cu elemente funky, blues şi chiar rock pe alocuri. Echipajul format din zece muzicieni, îndrumaţi de liderul Christian Eitner (basist) face o treabă mai mult decât agreabilă pe cele 15 piese. În Egotrippin, în special, solista Nora Becker adaugă plusuri de şarm. Rapperii Cappuccino şi Tachiles sunt adesea geniali (în Dreck, de exemplu) iar invitaţii speciali trombonistul Nil...

Dincolo de toate, albumul de debut al americanilor care – şi spun Capital Cities, beneficează de ceva care a cam dispărut din muzica pop actuală. E vorba de sentimentul ăla de agrement pe care ar trebui să ţi-l insufle nişte compoziţii pop. Nu e nimic spectaculos, e muzică de genul ăla care îţi descreţeşte fruntea şi te binedispune. Te face să uiţi de plagiatori şi coabitări nereuşite şi îţi însenizează ziua. La urma urmei, nu asta ar trebui să fie muzica pop? Fără îndoială, principala atracţie a acestui material discografic rămâne Safe and sound. O piesă mai veche, de prin 2011, dealtfel, care între timp a fost folosită şi într-o reclamă Vodafone din Germania. Anul trecut, Ryan Merchant şi Sebu Simonian, au semnat un contract cu Capital Records, editând acest In a Tidal Wave of Mystery, în luna iunie a acestui an. Cei doi foşti realizatori de jingle-uri de radio pentru reclame au pus la cale un disc plin de pop pozitiv. Dincolo de Safe And Sound, care e o piesă prea superbă pent...

Spre deosebire de o bună parte a albumelor scose în zilele noastre, după audiţia Reflektor-ului, rămâi cu o impresie bine conturată. E exact sentimentul acela pe care îl ai după ce termini de citit o carte, pe care o pui deoparte pentru a o citi mai târziu. Cel de-al patrulea album discografic al canadienilor consideraţi de mulţi critici drept una din cele mai mari trupe ale lumii are destule motive pentru a primi o sumedenie de „magna cum laude“. Însă, are şi un minus. E sentimentul ăla de mega - grandoare pe care îl întâlneşti pe alocuri şi la Muse sau alte trupe „din liga mare“. În timp ce asculţi piesele în subconştient ţi se impregnează un sentiment că oamenii ăştia „se dau prea mari“, mesajul lor fiind unul de genul „Vezi cât de meseriaşi şi complicaţi putem fi?“. Desigur, în 2013 orice „normal person“, ca să citez una din piesele acestui dublu - disc, ştie că alături de compoziţii, orice disc are nevoie de vâlvă. Care în zilele noastre se creează cu campanii deştepte de marke...

Kathy Lee e genul acela de melodie pe care atunci când o asculţi pentru prima oară rămâi contrariat. O fi pop, o fi dubstep, o fi R&B? Sau cine ştie ce altă minunăţie? După a doua audiţie, lucrurile încep să se cristalizeze. O definiţie cât se poate de exactă a albumului de debut Pull my hair back, al solistei numite Jessy Lanza este pop modern. Cel puţin, după mintea mea, aşa ar trebui să sune majoritatea compoziţiilor cu particula pop scoase în 2013. Albumul de debut al canadiencei Jessy Lanza a apărut la casa de discuri Hyperdub, specializată în dubstep şi a fost realizat alături de Jeremy Greenspan, membru al proiectului Junior Boys. Frumuseţea acestui album discografic constă în maniera demenţială în care sunt îmbinate elementele vocale cu aranjamentele electronice. Toate cele nouă piese incluse pe acest debut lasă „spaţiu“ vocii R&B ale canadiencei, dar şi efectelor electronice moderne, amalgamul rezultat fiind unul cât se poate de strălucitor. Revenind la single-ul ca...

Dacă faceţi parte din cei care n-au intrat pentru prima oară pe acest blog, aţi observat probabil că apariţiile din domeniul drum and bass sunt cât se poate de puţine. Dintr-un motiv subiectiv, desigur, căci o bună parte din albumele discografice apărute sub această umbrelă sunt adesea plictisitoare pentru urechile subsemnatului. Astăzi, e una din acele excepţii care întăreşte regula. Nu, nu e vorba de un album extraordinar şi nici revoluţionar, cu siguranţă, dar primul release oficial al germanilor de la Neosignal are câteva momente interesante, care merită a fi degustate de către toate urechile deschise la sound-uri noi. Cei doi muzicieni care alcătuiesc acest proiect nu sunt deloc newcomeri, căci Phace a fost declarat drept Best National Drum & Bass Producer and DJ în 2006 în Germania (printre altele) iar celălalt membru Misanhtrop e şi el o figură cunoscută a genului. „Raum und zeit“ (Spaţiu şi timp)  conţine un sound futuristic, unele piese fiind cât se poate de interes...

În cazul în care sunteţi la curent cu scena franceză, probabil o ştiţi pe Cecile Cassel. Ea este fiica regretatului actor francez Jean – Pierre Cassel şi sora celebrului actor Vincent Cassel. Şi e la mintea cocoşului – e şi ea actriţă, da? Dar fiindcă blogul de faţă nu se adresează cinefililor în mod special, am să mă opresc cu introducerea aici. Sub numele de Hollysiz, tipa asta care a devenit blondă pentru această apariţie şi-a lansat albumul de debut „My name is“. Discul este promovat de single-ul „Come Back to Me“, o piesă care are acel „vino-ncoa“ care defineşte hiturile din zona pop made in France. Mai presus de toate, melodia asta te cucereşte graţie aerului de Blondie upgradat la vremurile noastre. Categoric are un „quelque chose“ care te dă pe spate, cu referiri la Gene Kelly, Frank Sinatra sau Michael Jackson aîn videoclip. Pe scurt, e o mostră de pop făcut pentru oameni care nu suferă de dereglări ale IQ-ului.

Categoric, britanicul George Evelyn are toate motivele să se simtă bine. Şi-n plus, ştie cum să transmită acest sentiment ascultătorului, fără a apela la trucuri ieftine. Cel care a colorat începutul anilor 90 cu infuzia sa de hip – hop şi breakbeat şi care a definit cât se poate de exact vremurile de început ale label-ului Warp propune de această dată o excursie în lumea orchestraţiilor sonore izbutite. Cel de-al şaptelea album al său e plin de trompete, percuţii africane, saxofoane şi viori şi oferă un amalgam fericit de stiluri muzicale. „Be, I Do“ se concentrează în zona  efectelor sonore africane şi cubaneze, în timp ce Master Plan e piesa perfectă pentru o duminică după – amiază petrecută în intimitatea fotoliului personal. Printre track-urile care reuşesc să fie mega – adorabile încă de la prima audiţie se numără şi Luna 2, în care percuţionistul german Wolfgang Haffner face pur şi simplu minuni. Desigur, lista deliciilor sonore nu are cum să cocolească „ Now is the t...

Fiindcă trebuie să vă mărturisesc sincer că până recent nu am ascultat nimic din visteria trupei britanice 65daysofstatic, nu ştiu cât adevăr este în constatarea criticilor muzicali care afirmă la unison că cel de-al şaselea album al lor Wild Light, este cel mai „electronic“ disc al lor. E un fel de-a spune, căci ceea ce se aude în cele nouă piese ale acestui disc e mai degrabă post – rock. Aşa ar trebui să sune orice trupă din această „oală“ în 2013. Iar cei care se sperie de sintagma „electronic“, ar trebui să-şi reconsidere atitudinea. Desigur, ar fi trebuit să-i ştiu pe băieţii ăştia, dacă nu pentru altceva măcar pentru faptul că au avut o piesă pe un album anterior al lor, în care au colaborat cu nimeni altul decât Robert Smith. Revenind însă la prezent, pentru a-ţi face o impresie rapidă dacă e sau nu pe gustul tău, recomand ascultarea track-ului cu numărul doi de aici, Prisms. Există două variante: ori te îndrăgosteşti iremediabil de compoziţiile britanicilor 65daysofstati...

Recent, mica trupă din Oregon care poartă numele de Pink Martini a avut parte de o sumedenie de referiri în mass – media autohtonă, graţie faptului că la 100 de ani de la naşterea celei care a fost poreclită Edith Piaf a României, a lansat un cover după binecunoscuta Până când te iubeam. Piesa este inclusă în cel mai nou material discografic al americanilor şi a fost cântată dealtfel în luna mai a anului trecut, pe scena Filarmonicii Din Timişoara, într-un concert de excepţie unde atât liderul Thomas Lauderdale cât şi solista Storm Large au rostit o sumedenie de  cuvinte în limba română. 

În cazul în care faceţi parte din tagma melomanilor norocoşi care au avut ocazia să asiste la concertul susţinut de Kurt Elling în vara anului 2013 la Timişoara, cu siguranţă veţi fi vrăjiţi de muzicianul american de 42 de ani care zilele trecute a devenit „major“, graţie faptului că a editat un material discografic la celebra casă de discuri Blue Note. Există multe similitudini aici cu Kurt Elling, dar fără îndoială lista eventualelor nume „de gen“ include şi nume ca Stevie Wonder sau Donnie Hathaway. Deşi se află la cel de-al treilea material discografic şi a avut parte de două nominalizări la premiile Grammy, Gregory Porter nu este un superstar.

Că Marea Britanie e o ţară mai altfel, e bine ştiut de toată lumea. Trupa  Drenge a beneficiat din plin de aerul inedit care se respiră p-acolo, având parte de o reclamă cât se poate de inedită. Nu e vorba de un billboard pe străzile unei metropole şi nici măcar de o reclamă la unt cu arahide care să conţină muzica lor. E mult mai cool decât atât. Tom Watson, un politician cunoscut în Marea Britanie i-a lăudat pe blogul său, odată cu retragerea sa din funcţia de „coagulator“ al opoziţiei din această ţară.

Desigur, majoritatea albumelor discografice care văd lumina zilei în vremurile noastre nu au defel pretenţia de a avea un concept. Mai ales atunci când vorbim de EDM (Electronic Dance Music), un gen muzical  care datorită faptului că a devenit mult prea mainstream, e tot mai lipsit de substanţă şi plictisitor. Deşi poartă numele unei mărci de bere celebre din Koln, discul ăsta n-are nimic în comun cu Germania. Cel puţin, din punctul de vedere al celui care stă în spatele acestui nume, care este danezul Rune Reilly Kölsch. E drept, 1977 a apărut la label-ul german Kompakt şi are titluri în germană. Dacă e să ne luăm după comunicatul de presă al acestuia, discul se adresează „elitei EDM din mainstream“. O prostie cât se poate de mare, căci e destul de departe de ceea ce e mainstream-ul în zilele noastre.

Hanni El Khatib e un tip din Los Angeles care a declarat la un moment dat că face muzică pentru cei care au fost împuşcaţi sau au fost loviţi de tren. Din fericire, subsemnatul n-a trecut prin nicio experienţă de acest gen, dar cu siguranţă piesele acestui skateboarder cu origini palestiniene şi filipineze pot fi ascultate şi degustate pe deplin şi de „restul lunii“. Cel de-al doilea album al muzicianului a fost produs de către Dan Auerbach, de la The Black Keys, iar acest fapt ar trebui să vă dea deja câteva repere sonore. Sunetele de chitară „murdară“ se dezlănţuie din plin în cele 11 piese care compun acest material discografic, lucru mega – evident încă din primele acorduri ale piesei care dă titlul albumului, cu al ei „I want my money back“ din start.

Cred că e destul de clar pentru toată lumea cam ce stil muzical poate aborda un proiect care se lansează cu un album numit „Dark Matters“. Trecut-au trei ani de atunci, iar între timp proiectul Torul a mai editat materialul discografic „In Whole“. Care a beneficiat de oareşce succes din partea urechilor îndrăgostite de electro – pop. Cel de-al treilea album al grupului din Slovenia care poartă numele de Torul are toate şansele să devină mult mai „înfipt“ în inimile melomanilor, căci conţine doze serioase de good – time – music. Desigur, primul lucru care îţi poate trece prin cap atunci când auzi de Slovenia este Laibach. Sau poate pentru cei care au prins adevăratul E.B.M. mai poate intra în discuţie şi Borghesia. De acum încolo, categoric, alături de ei merită să stea şi Torul. Un proiect alcătuit din producătorul Torul Torulsson, chitaristul şi clăparul Jan Jenko şi solistul Borut Dolenec.

Ce poate ieşi atunci când amesteci felii de funk, bucăţele atent selecţionate de jazz şi porţii consistente de muzică tradiţională africană? No place for my dream, noul material discografic semnat Feli Kuti. Deşi e clar pentru toată lumea că Feli Kuti nu va reuşi niciodată să ajungă la celebritatea de care a beneficiat pe bună dreptate tatăl său, noul album al nigerianului este o excursie cât se poate de interesantă în ceea ce numim noi „afrobeat“. Fostul membru al celebrului grup Egypt 80 e binecunoscut pentru critica socială, deci n-ar trebui să mire pe nimeni dacă printre piesele acestui disc se regăsesc texte anti – corupţie şi care grăiesc despre inegalitatea socială a vremurilor noastre.                                                 ...

Recunosc, când am aflat că Alison Moyet scoate album nou după şase ani de pauză, am tratat ştirea destul de circumspect. În primul rând, după atâtea semi – eşecuri ale unor artişti cu adevărat importanţi odinioară, care după pauze imense au simţit să revină în business fără nicio noimă, mi-era frică că ar putea să se repete istoria şi-n cazul solistei născute în anul 1961 al cărei nume complet este Geneviève Alison Jane Moyet. Pe de altă parte, deşi Yazoo e una din trupele care în opinia subsemnatului au scris o pagină importantă în istoria muzicii moderne, cu mici excepţii orchestraţiile pop ale solistei adoptate în albumele ei solo nu au reuşit să mă impresioneze. Şi totuşi, având în vedere că producătorul acestui disc este Guy Sigsworth (care a mai „prestat“ pentru Goldie, Bjork sau Robyn), era clar că ne putem aştepta la ceva interesant. 

Pentru acei care nu ştiu ce înseamnă EBM, mă văd nevoit din start să fac nişte precizări. Nu e vorba de nicio greşeală de tastatură, e chiar EBM, nu EDM. Spre deosebire de particula care defineşte cât se poate de exact muzica dance electronică din zilele noastre, EBM-ul a devenit popular în anii 80, axându-se pe un melanj de post – industrial, synthpunk şi alte bunătăţuri. Suedezii de la Container 90 î şi descriu stilul muzical drept o combinaţie de old - school EBM şi electropunk. Dincolo de etichete, oamenii aceştia au editat albumele Scandinavian Masters (2006) şi World Champion Shit (2008), noul lor material discografic fiind cel de-al treilea disc din carieră. În cazul în care optaţi pentru versiunea Party – Kit a discului, pe lângă CD primiţi un deschizător de bere, o aspirină şi un prezervativ. Toate inscripţionate cu Container 90, of course. 

Thomas Bangalter şi Guy Manuel de Homen – Christo, cei doi muzicieni care se ascund după numele Daft Punk nu mai au nevoie de nicio prezentare. Să tot fie vreo 16 ani de când au cucerit lumea cu un material discografic care a reprezentat o piatră de hotar pentru dance – music. Şi-au făcut cât se poate de bine atunci „Homework“-ul şi au continuat cu Discovery în 2001 şi Human after all patru ani mai târziu. După care...pauză. Odată cu sound-ul Daft Punk a început revoluţia muzicienilor laptopişti. Dintr-o dată, oricine putea să „fabrice“ un hit. Ş-aşa a devenit cât se poate de „tare“ acel EDM, atât de blamat de unii. S-a ajuns până acolo încât astăzi ai impresia că multe hituri pop sau dance din clasamente sunt creeate printr-un singur click de mouse. De către habarnişti în ale muzicii, dar care cunosc cum se umblă cu nişte software-uri. Evident, Daft Punk trebuiau să iasă cu ceva nou. Şi au reuşit pe deplin. E drept, cu ajutorul unor colaboratori de nădejde. Cum ar fi Panda Bear, J...

După ce anul trecut timişorenii care alcătuiesc Sebastian Spanache Trio au scos albumul „neoficial“ numit A Pasha s Abstinence, despre care am amintit la vremea repectivă aici , a venit şi momentul „botezului“ oficial. Humanized, primul album „oficial“ va fi lansat în data de 24 mai. Povestea discului este una interesantă, căci iniţial  Sebastian Spanache Trio a recurs la finanţarea de tip „crowdfunding“. Concret, Sebastian Spanache (pian, rhodes, wurlitzer), Csaba Sánta (contrabas) şi Radu Pieloiu (tobe) au lansat o invitaţie pentru fani de a contribui cu donaţii. Experimentul s-a dovedit a fi un eşec, căci din cei 5.000 de lei cât au sperat să strângă din donaţii prin intermediul acestui proiect, n-au reuşit  să strângă decât 175 lei. „A fost un experiment eşuat, din păcate. Şi asta pentru că lumea nu ştie ce înseamnă acest «crowdfunding», la noi, cel puţin. Dincolo, noţiunea funcţionează la nivelul de milioane de dolari. Noi suntem puţin în urmă, ca întotdeauna. Din f...

Cu un nume cât se poate de ciudat pentru un duo şi o muzică ce e total atipică vremurilor noastre, cei de la Public Service Broadcasting au reuşit să pună „pe roate“ un album cât se poate de interesant, care deşi ocoleşte cu bună ştiinţă trendurile actuale e cât se poate de „fresh“. Cei care se ascund în spatele acestui concept se numesc Wrigglesworth, răspunzător cu live drums şi ritmuri şi J. Willgoose Esq. care se ocupă de tot ceea ce se mai aude pe parcursul celor 11 piese incluse pe acest material discografic. După un intro cât se poate de misterios cu piesa care dă titlul discului, lucrurile devin cât se poate de catchy cu Spitfire, o melodie care conţine câteva sample-uri extrase din filmul „The First of the Few“, un film britanic din 1942, peste care sunt adăugate cât se poate de ingenios acorduri post – punk.

O simplă enumerare a influenţelor pe care le are solistul algerian Rachid Taha (care trăieşte de la vârsta de zece ani în Franţa) e îndeajuns pentru a-ţi atrage atenţia. Carevasăzică, muzicianul născut în 1958 îşi trage seva din rock, muzică electronică, punk şi raï, „combinaţie“ cât se poate de ciudată prin simpla ei enumerare. Una din cele mai cunoscute piese ale sale este cover-ul Rock El Cashbah, care a apărut în filmul din 2007 dedicat lui Joe Strummer (The Clash). Pe care dacă nu o ştiţi, ar fi bine să ascultaţi la maxim aici . Zoom este cel de-al 9-lea album solo al celui care a fost numit pe bună dreptate de critici drept „The king of rock’n’raï”, care marchează un punct interesant în cariera artistului care a a debutat acum 30 de ani alături de trupa Carte de Séjour.

Fiindcă Depeche Mode e un nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare, e clar pentru toată lumea că Delta Machine e un subiect aprig dezbătut în rândul melomanilor. Pentru a nu cădea în ispita unei evaluări „pripite“ am lăsat intenţionat să treacă niscaiva timp pentru această recenzie, nu de alta dar orice material realizat de David Gahan, Martin Gore şi Andrew Fletcher are nevoie de „timp“ pentru „fermentare“. Carevasăzică, ce a ieşit după această dospire? Un produs acceptabil şi nimic mai mult. Era clar pentru toată lumea că actualul disc al „depeşerilor“ care ţin steagul sus de la Speak & Spell / ul editat în 1981, va face ceva vâlvă. Lucrurile n-au pornit cu dreptul, căci sincer încă de la Welcome to my world am avut niscaiva îndoieli. Ăsta e exemplul de piesă care şi-n ziua de azi am impresia că s-a „strecurat“ din greşeală printre cele 13 melodii incluse pe Delta Machine.

După doua materiale discografice realizate în limba engleză, Forbidden Drama şi A kind of alchemy (acesta din urmă având parte de una din cele mai mişto „ambalaje“ ever realizată în ţara noastră, sub forma unei cărţi de formă pătrată cu latura de 7 inch), băieţii care alcătuiesc trupa byron (cu „b“ mic, of course) au pus la cale un disc „Perfect“, exclusiv în limba română. Şi tocmai când credeam că vor continua pe drumul acesta al textelor de-nţeles pentru tot neamul, pentru discul cu numărul patru din carieră, trupa a apelat la o chestiune niţel dubioasă, dar care se încadrează perfect în apele „neconvenţionale“ în care se scaldă: noul disc se poate cumpăra în două ediţii distincte, „30 de secunde de faimă“  în varianta autohtonă şi „30 seconds of fame“ pentru vorbitorii de limbă engleză. Ambele variante ale discului conţin aceleaşi 13 piese, iar pentru fanii înrăiţi există şi o variantă într-o ediţie limitată de colecţie, lucrată manual, ce cuprinde ambele versiuni.