Alphaville - Catching Rays on Giant

Asteptari: E un pleonasm sa spui ca Alphaville a fost una din cele mai de succes trupe ale anilor 80 pe taramurile noastre. Chiar daca n-au vandut “numai” 6 milioane de discuri, o cifra relativ micuta daca e sa o comparam cu alte nume, Alphaville, a intrat in constiinta melomanilor cu memorabilele Sounds like a melody, Big in Japan sau Forever Young, iar albumul de fata este primul material de studio al germanilor dupa Salvation, disc aparut acum 13 ani.

Rezultat: Pe cand eram copil ravneam cu mult jind la un trenulet electric, privind revistele de genul Neckermann sau Quelle care ajungeau pe cai misterioase pe la noi. Atunci cand am comandat de pe Internet pentru baietelul meu un Piko veritabil, evident mi-am adus aminte de vremurile in care as fi dat orice pentru asa ceva. L-am admirat, l-am studiat si am ajuns la concluzia ca pur si simplu nu mai are farmecul de alta data. Cam asa sta treaba si cu noul Alphaville. E misto, admirabil, dar nu mai are magia de alta data, oricat ar fi el de interesant. Nu face parte din categoria comeback-urilor de prisos, fiind un disc cu multa substanta si reusit. Si totusi…parca ceva lipseste din peisaj. Am avut aceeasi senzatie si la materialele de comeback semnate de Devo sau O.M.D. in ultima vreme: e ceva care poate fi bagat in cutiuta cu „pop actual pentru nostalgicii de alta data“. Chestiune care pana la urma urmei e cat se poate de fireasca, atata timp cat nu devine o obsesie. Doar ca, exact cum remarcam si la albumul Hurts, e prea mult 80s in zilele noastre si oricat de nostalgic ai fi dupa vremurile acelea consider ca ar fi cazul sa asculti si altceva. Carevasazica, Alphaville e remarcabil si mi-as dori ca acest fel de pop sa se lafaie in mass – media romaneasca. 

De la distanta se vede ca de aceasta data Alphaville nu a mai experimentat prea mult, preferand sa mearga pe linia melodiilor incluse in Salvation, discul care a reprezentat intoarcerea la radacinile synth – pop, dupa niste incercari nu prea grozave ale trupei in alte directii. Cel mai bun exemplu e primul single extras, I die for you today, o piesa care iti readuce in atentie motivele pentru care Aplhaville a sunat dintotdeauna “altfel”. Din fericire, discul are parte de zone mai conservatoare dar si cateva bucatele care reprezinta un pas inainte in evolutia stilistica a trupei. Cireasa de pe tort o reprezinta Gravitation Breakdown, o melodie plina de ritm si sarm care iese complet din tipare. Probabil ca fanii conservatori ai trupei nu vor gusta aceasta piesa, care are parte de o instrumentatie moderna, dar care nu se debaraseaza nici de vechile clisee ale sound-ului Alphaville. E o piatra pretioasa din "Catching Rays On Giant", dar nu unica. Refrenul fluierat si ideea de “sha la la la” care m/au izbit atunci cand am ascultat Song for no one, nu au fost taman OK. Insa, la mai multe auditii piesa cu pricina capata cheag putand fi chiar alegerea perfecta pentru urmatorul single al trupei. Din care n-a mai ramas decat solistul Marian Gold, ca sa fim onesti, insa vocea acestuia este la fel de fermecatoare ca si-n vremurile de demult. Poate putin prea melancolica pe alocuri, dar remarcabila. Pe ici pe colo, synth-urile amintesc de perioada de aur a new wave – ului, cu armonii a la Depeche Mode in Call me iar Miracle Healing e construita oarecum pe scheletul celebrei Forever Young. E un disc care nu-si arata potentialul din prima, are nevoie de mai multe ascultari pentru a prinde cheag. E muzica pop dar nu din aceea care iti insulta intelgenta, iar textele pieselor contin o sumedenie de referiri care-ti pun mintea la contributie.

Recomandari: Doar pentru cei care stiu ca unul din hiturile lor se numeste Forever Young. Cei care au ascultat numai Young Forever (varianta de anul trecut a hitului realizata de Jay Z) pot ramane linistiti la muzica popcorn.