Cassandra Wilson - Silver Pony

Asteptari: Blagoslovita de la Sfanta Natura cu un timbru vocal usor de recunoscut de la mare distanta, Cassandra Wilson e o cantareata care a castigat doua premii Grammy, care a debutat pe plan solo acum 25 de ani printr-un album care purta numele de Point of view. Dupa ce anul trecut solista a editat un album care a continut preluari dupa Bob Dylan, Van Morrison, Sting sau Cyndi Lauper (Closer to You: The Pop Side), de aceasta data solista s-a intors mai mult spre jazz si blues.



Rezultat: Simplul fapt ca acest album a aparut la casa de discuri Blue Note ar trebui sa lamureasca pe toata lumea: Cassandra n-are nici o treaba cu asteptarile si trendurile. Solista parcurge un drum al ei, care nu e defel diluat de ceea ce se “scoate” de obicei in zona jazz. Dealtfel inca de la inceputul carierei, Cassandra Wilson a daramat bariere, creandu-si un stil propriu, adesea blamat de conservatori, dar primit cu bratele deschise de marele public.

Daca pe parcursul primelor albume, solista a cochetat mai mult sau mai putin in zona fuziunii dintre jazz si hip – hop, in ultima vreme, cu precadere de cand a ajuns in “ograda“ Blue Note, solista pune un accent deosebit pe blues si bluegrass, amalgamul astfel format fiind stropit exact cat trebuie si cu cateva groove-uri urbane.

Desigur, jazz-ul e cuvantul de ordine si pentru acest Silver Pony. Un disc care cuprinde in egala masura inregistrari live cat si de studio si care are parte de o sumedenie de momente interesante. Unul din acestea este Pony Blues, o meodie care beneficieaza de aproape zece minute, in care orice ascultator isi poate face o idee clara asupra felului in care blues-ul poate fi combinat cu jazz-ul de clasa, din care nu lipsesc nici abordarile rock. Un alt plus care da o savoare aparte acestui disc este faptul ca muzicienii care au contribuit la inregistrarea acestor capordopere sonore au parte de un spatiu de desfasurare cat se poate de larg. Astfel, trec minute intregi in care vocea Cassandrei face loc orchestrei, iar atunci cand revine-n peisaj o face la un nivel de exceptie. Nu e foarte clar care din piesele acestui album au fost inregistrate live si care au fost fabricate in studio, o chestie care e admirabila, la urma urmei. Fiind un album al carui succes se datoreaza in egala masura atat vocii exceptionale a solistei cat si interpretarii realizate de orchestra, nu e defel surprinzator faptul ca cele mai izbutite piese sunt si cele mai lungi. Went Down to the St. James Infirmary sau Saddle Up My Pony (Charley Patton) au parte de elemente surprinzatoare si surprind prin coerenta. If It’s Magic (dupa Stevie Wonder) si Sunrise, doua din momentele in care ascultatorul este „tratat” cel mai intens cu abilitatile vocale ale solistei au si ele o magie aparte, chiar daca melodiile in care instrumentistii „isi fac de cap” reusesc sa fie mult mai cu vino-ncoa. 

Misto de tot e ca solista care zilele trecute a implinit 55 de ani se defineste ca fiind  o cantareata de jazz a secolului 21. Una care amesteca jazz, pop, rock, blues si putintel funk. In plus, apreciez curajul ei de a merge pe un drum propriu (chiar daca nu neaparat inovator) intr-un stil in care prea multa lume merge numai de poteci batatorite. Unicul lucru pe care mi l-as dori ar fi ca pe viitor Cassandra sa se dezlipeasca de cover-uri si sa ne loveasca cu mai multe compozitii proprii.

Rezultat: De ascultat fara retineri de orice meloman, fie el jazzer, rocker sau alte particule din astea, care intr-o lume moderna nu-si au rostul.