Bruce Springsteen - The Promise

Asteptari: Exista doua metode de a te apropia de acest album: cel cinic ar fi acela ca piesele de aici n-au fost destul de bune pentru a-si gasi locul pe discul editat in 1978 de Bruce Sprinsgteen care poarta numele de Darkness on the edge of town. Pentru cine nu il cunoaste inca pe domnul care e poreclit The Boss, ar trebui sa isi noteze doar doua amanunte: omul acesta a vandut peste 120 de milioane de discuri si are la activ 20 de premii Grammy.

Rezultat: Cine nu a ascultat albumul de acum 32 de ani al lui The Boss, poate avea impresia unui material “proaspat”. Si asta nu pentru ca piesele ar avea un sound al anului 2010, ci pentru simplul motiv ca melodiile de aici seamana ca doua picaturi de apa cu sutele de creatii ale muzicianului de-a lungul vremurilor. Adept al unui simplism criminal pe alocuri, The Boss a stiu intotdeauna sa se situeze intr-o zona mega – confortabila a rock-ului “pentru mase“ cu niste dejavu-uri stilistice lipsite de orice fantezie, dar executate cat se poate de „corect“ in acceptiunea milioanelor de fani. Spre deosebire de Born in USA sau Streets of Philadeplhia, piesele de aici nu se afunda in mainstream, desi merg pe aceeasi linie simplista care va fi apreciata fara indoiala de catre cei care au savurat creatiile sale anterioare. Nimic de zis, Springsteen emana o sinceritate debordanta si reuseste sa dea impresia ca se fereste de falsuri. Pentru aceste considerente, domnul merita toata stima, mai ales in vremurile noastre. Dar, o opera memorabila trebuie sa beneficieze si de talent. Chestiune in care nea Springsteen nu a excelat niciodata, fiind intruchiparea perfecta a notiunii de “popular“ in muzica rock.

Muzicuta prezenta inca din startul piesei de debut Racing in the Street prevesteste un sir intreg de piese cu armonii previzibile, care chiar daca nu pot fi banuite a fi „B – side“ – uri, nu reusesc sa fie la inaltime. Unul din cele mai interesante momente ale acestui dublu – disc este fara indoiala Because the Night, piesa care a devenit cunoscuta prin interpretarea data de Patti Smith. Istoria spune ca cei doi muzicieni isi inregistrau albume intr-un studio de inregistrari, in camere alaturate. Ascultand varianta aceasta nu putem decat sa fim recunoscatori ca cea care a propulsat aceasta piesa mirifica a fost Patti Smith. O alta melodie care a devenit celebra prin interpretarea trupei The Pointer Sisters, Fire, intregeste nitel momentele interesante ale acestui material discografic. Melomanii au parte si de cateva portiuni care mai apoi au fost folosite in alte momente ale artistului, atat pe plan muzical cat si in ceea ce priveste textele. Balada Spanish Eyes, care se complace intr-o mediocritate totala, are un inceput car se poate de interesant: Hey little girl, is your daddy home? / Did he go away and leave you all alone?. Pentru cei care cunosc discografia americanului, e de bon ton sa reamintesc ca aceste versuri au constituit mai apoi o parte a refrenului piesei I m on fire. Mostre de armonii interesante mai pot fi intalnite nitel si pe piesa care da titlul acestui dublu – disc. Din pacate, o buna parte a melodiilor navigheaza in niste ape cat se poate de sigure. Asadar, chiar daca poate fi considerata o calatorie placuta, ea nu prea aduce nici o noutate din punct de vedere stilistic. Tabloul acestui disc include versuri izbutite, muzicieni cat se poate de „profi” s-un Springsteen decent din toate punctele de vedere. Ceea ce lipseste din acest peisaj este fiorul pe care ti-l creeaza un tablou cu adevarat unic.

Recomandari: Pentru aceia care se hranesc cu rock-ul clasic, lipsit de experimente si care abordeaza teme sociale, discutabile in orice crasma fie ea din U.S.A. sau din alta parte a Globului. Ah, era sa uit, recomand The Promise si acelora care au ascultat vreodata albumele de inceput ale lui Springsteen, dar nu pentru aceia care au auzit doar slagarele inventate de The Boss.