The Soft Moon - The Soft Moon
Rezultat: Albumele discografice sunt de doua feluri: cele care reprezinta o colectie obscura de cantece care declanseaza din varii motive stari „conventionale“ si cele care te fac sa exclami din start „asta e ceva abstract“. The Soft Moon face parte din aceasta categorie din urma si se recomanda a fi un material dark si cat se poate de sinistru, dar care „straluceste” prin felul in care este construit.
Aparent ceea ce se aude din cele 11 piese poate fi inglobat undeva in eticheta post – punk cu trimiteri clare catre Bauhaus, New Order, Suicide, Joy Division sau Can. Melodiile din acest debut au incapsulate in ele o furie de nedescris si totusi rezultatul nu poate fi incadrat in punk, fiind mai degraba ceva apropiat de psychadelic – rock. La urma urmei, cine mai da doi bani pe categorisiri, The Soft Moon e ceva neconventional, care merita ascultat cu urechile ciulite!
Din fericire, nici o piesa de pe acest album nu da impresia ca ar fi in plus: absolut toate momentele sunt incarcate de emotii sonore iar materialul pare a fi o coloana sonora pentru un taram cat se poate de mistic. Breathe the fire, prima piesa a discului puncteaza cat se poate de exact atmosfera intunecata a albumului cu un ton de synth infricosator pe alocuri, care are darul de a crea dependenta si cu un ritm absolut mirific. Un plus cat se poate de convingator este partea vocala aproape imperceptibila dar care are darul de a umple cat se poate de armonios constructia piesei. Circles se recomanda a fi o piesa ideala de Halloween pentru amatorii de post – punk si are mici portiuni in care seamana cu creatiile celor de la Joy Division, fiind una din cele mai agresive compozitii de aici iar Out of Time aminteste de vremurile sonore in care Robert Smith facea o treaba cat se poate de izbutita in The Cure. Chiar daca ritmul scade vizibil in piesa When its over, americanul reuseste sa fie inspirat printr-un riff de chitara cat se poate de simplu iar Dead Love evolueaza in jurul unui sample vocal extras parca din filmele lui Hitchcock. Unul din cele mai reusite momente ale acestui disc este Into The Dephts, o incursiune in lumea unor fantome sonore in care regizorul Vasquez reuseste sa creeze o opera de arta. Sincer, nu am fost defel mirat atunci cand ultima piesa a discului - Tiny Spiders - mi-a sunat inca de la primele acorduri cat se poate de bine: albumul are darul de a fi unul de conceptie. Dupa cum ii spune si titlul e o piesa care ar merge inclusa cu brio in coloana sonora a oricarui film de groaza, dar care reuseste sa te faca sa ramai cu o senzatie aparte. Aceea de whats next?
Recomandari: E un disc plin de emotii si rezolvari sonore cat se poate de interesante si neasteptate, carevasazica merge la fix pentru melomanii curiosi de chestii „adevarate”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu