Salem - King Night
Rezultat: Rar ti-e dat sa asculti un disc atat de straniu ca acest King Night. Albumul asta sta pitit de ceva vreme in coltul acela cu “trebuie sa scriu ceva despre el”, dar de mai multe ori dupa ce m-am apucat de aceasta recenzie, inspiratia pur si simplu a facut pasi. Asadar, ne-am inteles: discul asta e cat se poate de fantasmagoric.
In asa o masura incat a fost categorisit de unii critici – altminteri seriosi – drept witch-house, doom crunk, dark pop sau shoegaze. De departe, cea mai misto eticheta e aceea cu witch – house. Carevasazica house cu vrajitoare, tamaduitoare si ghicitoare. Suna perfect, nu? Trecand la lucruri serioase, Salem are o atitudine rock si foloseste mijloace de exprimare specifice muzicii electronice. Distorsiuni de voci din categoria dark si industrial, ici – colo combinate cu VST-uri din aria electronica. Salem face parte dintr-un adevarat trend pesimist ce se extinde cu repeziciune in mai multe stiluri. Pe alocuri baietii astia suna de parca Crystal Castels ar fi intrat intr-o depresie prelungita. In altele, par a fi continuatorii experiemnetlor sonore de prin anii 90 ale americanilor de la Seefeel. Lista poate continua cu aproape orice nume asociat in curentul experimental, dar haideti sa trecem si la substanta.
Pentru inceput, ar fi fair play sa spun ca printre motivele pentru care acest disc este unul interesant se numara si acela ca avem de-a face cu niste compozitii bizare. Pe parcursul melodiilor exista o sumedenie de momente in care melanjul acesta de distorsiuni si teme muzicale inexplicabile reusesc sa capteze atentia. Nu de putine ori ai impresia ca muzica asta s-ar preta la fix ca un soundtrack pentru filmele lui Hitchcock. Exista insa si o senzatie de “prea mult”, care iti dicteaza subconstientului ca ai de-a face cu o joaca. E o muzica din care se revarsa deopotriva sentimente de tristete si acalmie. E ca si cum omul isi cauta cu ardoare starea de fericire cu tot dinadinsul. E perfect constient ca nu va gasi aceasta stare, pe care a avut-o in trecut, dar nu renunta. Muzica celor de la Salem nu e de ascultat in momentele de depresie sau cu lumina stinsa, dar genereaza un feeling de genul caruia care spune “speranta moare ultima”. Piesele Salem descriu un slalom urias intre deceptie si fericire si picteaza cat se poate de sinstru dar adevarat viata de zi cu zi.
Discul incepe maiestuos cu o simfonie de synth-uri si voci misterioase, care in piesa care da si titlul albumului reusesc sa creeze un Univers aparte. E clar, fundalul acesta sonor n-are cum sa-ti fie indiferent si fie te indragostesti de el la prima auditie fie scapi cat mai urgent de el. King Night e fara indoiala cea mai buna interesanta piesa a acestui album. Ceea ce urmeaza – piesa Asia – se situeaza in acelasi registru care te bulverseaza din start. Distorsiunile par a controla pe de-a intregul melodia iar bass-ul industrial e obositor pe alocuri. King Night este un disc al extremelor daca nu v-ati prins inca. Dupa o piesa care iti creeaza fel si fel de nelinisti, Asia, urmeaza Frost, un adevarat monument al starii de calm aparent. Punctul culminant al discului este atins in Sick. Dupa cum ii si spune numele, e o melodie absolut bolnava, in care ai impresia ca auzi nistre monstri aflati in vizita pe planeta noastra acompaniati de corul de copii care canta duminica dimineata la slujba de la Biserica. Daca povestea asta ar fi fost scrisa in antichitate cu siguranta ar fi meritat titlul de “Zana buna o intalneste pe cea rea”. Sick, cat cuprinde. Misto mai e si Trapdoor in care avem parte de un rap combinat cu frane de masini si geamuri sparte, toate acompaniate de un fundal a la Tricky si chiar si aerul usor de Science Fiction emanat de Traxx. Finalul discului este si el unul cat se poate de neobisnuit: Killer insumeaza parca toate ciudateniile din cele zece piese anterioare si emana un iz de tristete, durere si extaz.
Fiindca unii au numit acest stil witch – house, n-am cum sa inchei fara a aminti ca muzica asta e asemanatoare intrucatva potiunilor secrete pregatite in Evul Mediu. E o potiune facuta din sange menstrual , cenusa de par , pudra de unghii , creier de liliac, si piele de broasca, un cocktail care are sanse fifty – fifty de a va fi pe plac sau de a va ucide. King Night e unul din putinele albume din ultima vreme caruia n-am putut sa-i dau un verdict clar, e atat de nebisnuit incat trebuie judecat de fiacare ureche in parte.
Recomandari: Pentru amatorii de ciudatenii si cei care nu sunt speriati de eticheta de witch – house care i s-a lipit acestui disc.
Comentarii
Trimiteți un comentariu