Anna Calvi - Anna Calvi
Rezultat: Daca aceasta recenzie ar fi una cu un singur cuvant, categoric acesta ar fi melodrama. Combinatia dintre muzica si drama care se revarsa din cele 39 de minute ale acestui album ajunge uneori la paroxism, dar per ansamblu avem de-a face cu un tablou interesant, cu o serie de elemente neprevazute, care inspira un aer misterios, care te tine captiv. Piesele solistei incep adesea cu o portie de romantism a la Chris Isaak, dupa care, in functie de stare, se arunca in lupta o sumedenie de mici monstri sonori care dau un aer adesea surprinzator compozitiilor.
Vocea „de opera“ a solistei este dublata pe ici pe colo de niste coruri care suna straniu datorita faptului ca sunt prezente din belsug. E un soi de pop – folk din categoria dark, oarecum asemanator cu Zola Jesus, dar ceva mai comestibil. Fara indoiala, desele comparatii cu PJ Harvey, sunt cat se poate de justificate, Anna Calvi recomandandu-se a fi o vajnica truditoare in felia unui cabaret de factura alternativa. Unica hiba a acestui material este aceea ca senzatia de melodramatic pe care o emana este mai mult decat prevede legea.
Desigur, nu e de ici colo ca oameni ca Brian Eno, Interpol sau Grinderman sa aibe numai cuvinte de lauda despre un debut. Din acest punct de vedere Anna Calvi nu se poate plange: e pe buzele tuturor si multi critici considera acest disc unul cat se poate de reusit. Categoric, e un debut cat se poate de promitator. Dincolo de PJ Harvey, daca e sa analizezi inflexiunile vocale ale solistei, e clar ca un alt nume care iti trece prin cap e Nina Hagen. Dincolo de alte nume “prefabricate“, aceasta tanara solista lasa impresia ca are cojones si “baga“ aparent dupa propirul ei plac. Drept urmare, poti trece usor peste acea senzatie de prea mult dramatism cu care e ghiftuit albumul.
Sunt aici momente care pot sa te enerveze in cazul in care nu esti concentrat suta la suta in aceasta auditie. Cum ar fi corurile din First we kiss. Melodia e cat se poate de misto, dar exact ca si in alte parti, pluteste un aer de “prea mult“. Suzanne & I pare a fi scrisa cu dedicatie pentru a intra pe coloana sonora a vreunui film din seria James Bond. The Devil e o piesa care incepe cat se poate de romantic, dar exact in momentul in care linia melodica devine plictisitoare in ecuatie intervin elemente salvatoare. Discul debordeaza de o anume diversitate, din fericire. Astfel, pe langa artileria pop – folk cu incursiuni in opera se mai gasesc si bucati care au o atitudine mai agresiva, spre punk. E vorba de Blackout sau Love wont be leaving, in special. Filmele in care Anna pare sa ajunga la un numitor comun cu Siouxsie sau ca o varianta feminina a lui Nick Cave sunt savuroase si eclipseaza portiunile in care ai impresia ca se iroseste pelicula. Suzanne & I pare a fi scrisa cu dedicatie pentru a intra pe coloana sonora a vreunui film din seria James Bond.
Recomandari: Pentru cei care gusta un pop bizar imbibat intr-un sos in care s-a bagat putintel prea mult dramatism.
Comentarii
Trimiteți un comentariu