Rezultat: Oamenii astia merita sa devina cel putin la fel de cunoscuti ca si Coldplay, de exemplu, chiar daca stilistic comparatiile in cazul lor se indreapta mai mult spre Editors sau Interpol.
Curios, debutul lor discografic a aparut tot in luna ianuarie, o perioada in care aparitiile discografice sunt destul de rarute. Dar, ce sa-I faci, White Lies nu canta muzica aceea de fredonat de vara. Si exista sanse ca si acest “Ritual” sa ajunga No.1 in tara care da pulsul muzicii mondiale, U.K. Baietii astia merita tot respectul, fiind una din cele mai inovative chestiuni care au aparut in zona rock-ului in ultima vreme. Spun asta nu numai dupa auditia celor doua albume, ci si pentru ca ma numar printre melomanii care au avut ocazia sa-I vada de doua ori live, taman in anul in care au facut furori cu albumul de debut. Primul meeting cu baietii n-a fost extrem de fericit, deoarece a avut loc in parcarea de la Romexpo din Bucuresti, pe o ploaie torentiala, in cadrul Bestfest-ului. A doua intalnire insa a fost mai tare ca eclipsa totala din 99, intr-un concert cat se poate de beton din cadrul Sziget-ului de la Budapesta. Unde printre altele m-au surprins si cu un cover dupa Portishead. Sincer, am purces la aceasta auditie cu oarecare strangere de inima. Si asta pentru ca fac parte din oamenii care cred in legenda aceea care spune ca al doilea material al oricarei trupe este cel mai dificil. Din fericire, rezultatul este unul din categoria „jos palaria“.
N-as putea sa va spun de ce albumul de debut al baietilor mi-a sunat a fi pe felia Billy Idol. Da, o fi fost si mult Joy Division inauntru, dar parca totusi latura mai comerciala a punk – rock –ului a predominat in To lose my life. De aceasta data, lucrurile s-au schimbat radical. Albumul Ritual nu are nici pe departe hituri de teapa „Let’s grow old together/And die at the same time“. Ceea ce pe de o parte e rau, pe de alta e cat se poate de bine. Multe din constructii incep de parca ar fi niste balade Kuschelrock dar devin pe parcurs adevarati monstruleti, de parca baietii s-ar „enerva” doar dupa un intro de vreun minutel. Aparent e un disc cu sound-uri mai linistite, dar exact cand nu te astepti te loveste cu niste riff-uri din categoria „unbelievable“ cum ar spune cei de la EMF. Desigur, dragostea e un ritual cat se poate de raspandit, asa ca prima piesa Is love loveste cat se poate de eficient si ne anunta ca de data aceasta baietii s-au pus mai tare pe partea de synth, dar nu au neglijat chitarile. Strangers are un vag aer de U2 pe vremea cand chiar aveau cojones in ei, iar Bigger than us e fara indoiala unul din punctele foarte ale discului. E o piesa in care simti ca White bLies apasa puternic pe pedala de acceleratie, iar trip-ul este unul fascinant. Spre deosebire de Editors si Interpol, ce-mi place la baietii astia e ca au o diversitate debordanta. Da, se gasesc si bucatele dark din epoca Joy Division, dar exista si momente in care synth-urile iti amintesc de MGMT sau LCD Soundsystem (The Power and The Glory) iar plaja sonora emanata de piesa Street Lights te trimite fara drept de tagada in lumea in care Talking Heads sau Gary Numan faceau legea in muzica britanica. Unde mai pui ca in Peace & Quiet ai parte parca si de niste Depeche Mode in vremurile de-nceput. Piesa de final, Come down, e cat se poate de perversa: te face sa astepti ca si-n alte momente ale discului „explozia“, care insa nu se mai produce, melodia fiind o balada cat se poate de reusita, totusi. Nici ca se putea alege un final mai izbutit pentru un disc atat de misto.
Recomandari: Pentru oamenii care asteapta discuri interesante. Poate nu „prinde“ din prima, dar lipsa slagarelor si combinatia fatala de chitari trendy si minimalism electronic este una de neratat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu