Duffy - Endlessly

Asteptari: Cu 6 milioane de discuri vandute din albumul de debut si un premiu Grammy (plus trei Brit Awards-uri) solista galeza Aimée Ann Duffy a reusit sa creeze ceva valva acum doi ani. Pentru discul de fata Duffy a apelat la serviciile lui Albert Hammond, compozitor al carui fiu se poate lauda cu functia de chitarist in trupe The Strokes.

Rezultat: Sportul international de a aplica etichete pe orice fel de muzica a generat in cazul Duffy niste comparatii mai mult sau mai putin bizare: a fost comparata cu solista Lulu, i s-a pus stampila de solista din epoca „post Amy Winehouse“ sau „o noua Adelle“.

Amalgamul de retro – pop emanat din cele zece piese ale acestui disc este unul care in cazul muzicii pop poate fi descris ca fiind decent, dar lipsit de substanta. Desigur, in zilele noastre originalitatea n-are nimic de-a face cu incasarile, deci drumurile batatorite sunt intotdeauna mai sigur de urmat de catre cei care prefera stabilitatea. Nu stiu daca cineva a vrut sa fie asa, dar cele 33 de minutele ale acestui disc sunt impartite „jumi – juma“ intre balade si piese uptempo. E ca si cum ai avea o compilatie Bravo Hits in care piesele lente sunt intercalate de melodii antrenante, astfel incat CD-ul sa curga cat se poate de bine la orice chermeza.

Recunosc, single-ul Well, well, well e unul care are acel „vino-ncoa“ pentru a atrage atentia asupra acestui produs. Piesa te cucereste din prima gratie unui melanj de nou – vechi chiar si fara a sti ca cei de la The Roots au rolul de backing band pe aceasta piesa. E ceva pe calapodul Caro Emerald oarecum, iar un alt punct reusit este My Boy. Oscliand cat se poate de agil intre feeling-ul slagaros al anilor 80 si o productie moderna, melodia are darul de a da o directie interesanta materialului. Ramanand la piesele saltarete, Lovestruck seamana ca doua picaturi de apa cu orice compozitie Kylie Minogue iar Keeping my baby iti da impresia ca solista a scotocit foarte mult in discografia celor de la ABBA. Din pacate, momentele lente ale acestui disc nu se ridica la inaltimea asteptarilor. Too hurt to dance sau Dont forsake me par a fi compozitii inventate in epoca de dinainte de Beatles. Filmul este unul in care The Righteous Brothers faceau furori cu Unchained Melody sau Patti Page ne canta How much is the doggie in the window. Da, piesele cu pricina au ramas in istorie, dar parca au trecut ceva decenii de atunci, nu? Stiu ca multi melomani nu dau prea mare importanta compozitorului unui album, dar rolul acestuia este unul covarsitor in statele civilizate. Nu cred ca e o simpla coincidenta ca Albert Hammond a compus piese ca When I need you, You're Such a Good Looking Woman (Joe Dolan) sau mirifica To All The Girls I've Loved Before (Julio Iglesias si Willie Nelson). Feeling-ul acela din It never rains in Southern California se simte din plin in piesele lente, dar personal am certitudinea ca o colaborare dintre Duffy si fiul lui Albert Hammond din The Strokes ar fi fost mult mai adecvata. Nu toate momentele lente ale discului suna outdated, dar lipseste acea scanteie care sa te faca sa exclami waw. Endlessly e un disc cat se poate de decent in comparatie cu albumele pop aflate in clasamentele actuale, dar e totusi la oarecare distanta de a fi remarcabil.

Recomandari: Pentru amatorii de muzici comestibile, care desi nu au darul de a te impresiona, merg cat se poate de bine „in fundal”.