De ascultat

Se spune ca circul este un loc in care caii, poneii si elefantii pot vedea barbati, femei si copii care se comporta prosteste. Si ca orice natiune are nevoie de paine si circ. Ei bine, Cirque du Soleil e un soi de amestec intre clasica notiune de „arta circului“ si entertainment-ul pentru mase. Si dupa spectacolele lor dedicate celor de la The Beatles si Elvis Presley, a treia vedeta din sfera muzicii pop care are parte de o super – productie este inegalabilul Michael Jackson. Care la randu-i a fost un magician. Al muzicii pop, of course. Discul Immortal e de fapt un soundtrack care ilustreaza grandioasa productie si ca orice material de acest fel are parti mai fericite si altele mai insipide. In doua variante, standard si nelipsita deluxe, cu doua CD-uri incluse. Cariera lui Michael este etalata cu ajutorul marilor slagare care au parte de versiuni „cosmetizate”, „remixate” sau in varianta de „megamix”, dar amatorii de obsuritati vor fi si ei fericiti: creatorii Immortal-ului au inclu...

Pentru orice colectionar serios de discuri, achizitionarea materialelor in care sunt prezenti chitaristi autohtoni poate deveni un cosmar. Si asta fiindca pe langa faptul ca putinele albume aparute in domeniu (in comparatie cu restul genurilor de pe la noi) sunt fie greu de procurat, fie ascunse in vreun raft al te miri carei librarii unde nici prin cap nu-ti trece ca ai putea gasi asa ceva. De aceea, atunci cand un album semnat Nicu Patoi apare la o casa de discuri “majora”, evenimentul este cat se poate de aplaudat. O simpla trecere in revista a proiectelor in care a fost implicat de-a lungul timpului chitaristul Nicu Patoi e de-ajuns pentru oricine sa realizeze ca avem de-a face cu un domn care poate fi inclus fara jena in categoria virtuozilor muzicii romanesti. Am sa sar intentionat peste aceasta lunga lista (pe scurt, il mai puteti auzi/vedea si-n trupa de rock/n/roll a super – vedetei care este Stefan Banica), dar nu am cum sa omit faptul ca noul material discografic Nicu Pato...

Aparent, intre discul celor de la Sepalcure si tabloul lui Picasso numit „Chitara si vioara” nu exista nici cea mai mica legatura. Si totusi, daca e sa analizezi mai profund, cele doua „chestii“ au ceva in comun. Iar acest ceva nu e nici vioara si nici chitara, caci muzica creata de Praveen & Machinedrum - cei doi componenti ai proiectului american Sepalcure - nu este axata pe instrumentele cu pricina. Punctul comun il reprezinta modalitatea de expresie folosita. Daca Picasso a descompus subiectele prin metoda ce poarta numele de „cubism sintetic“, cei doi americani descompun muzica electronica in planuri si geometrii sonore de neimaginat, iar culoarea muzicii este imbogatita cu elemente „imprumutate” din diverse arii stilistice. Intrepatrunderea genurilor si descompunerea lor creeaza un univers sonor unitar si plin de magie, iar experienta muzicala pe care o capata Maria Sa Ascultatorul este una de povestit nepotilor, prin profunzimea si prospetimea pe care o emana. Pe parcursul...

Imaginea care se deruleaza in fata ochilor atunci cand auzi primele acorduri ale melodiei Year Off, care are onoarea de a deschide acest material discografic, este una cat se poate de complexa. Nu e o muzica usor de dibuit sau digerat, fiindca aparent inglobeaza in venele sale o sumedenie de bucatele extrase din filme diferite. Chiar in momentul in care ai crede ca esti pregatit sa intrezaresti o eticheta aplicabila acestui produs, te trezesti cu niscaiva acorduri care te baga si mai mult in ceata. Nici macar Wikipedia nu te ajuta in acest sens, singurele mentiuni despre High Places fiind acelea ca avem de-a face cu un grup compus din multi/ instrumentalistul Rob Barber si solista Mary Pearson. Duetul acesta boy/girl se afla la cel de-al treilea material discografic cu acest Original Colours. Revenind la etichete, probabil ca cea mai la indemana caracterizare pe care as putea-o aplica oamenilor acestia ar fi aceea de muzica electronica. Cu o complexitate aparte, dincolo de trenduri, nu...

Un proverb german spune asa: „Alles hat eine ende nur die wurscht has zwei“. Carevasazica, toate au un sfarsit, doar crenvurstiul are doua. In mare parte afirmatia asta e cat se poate de valabila, dar exista si mici exceptii. Una dintre ele se refera la muzica pop de duzina. Asta chiar n-are nici un sfarsit, caci hiturile care mai demult aveau eticheta de bubble – gum – pop ne-au fericit urechile inca din cele mai stravechi timpuri. Chiar si daca n-ai auzit niciodata de Ohio Express, poti deduce lejer ca o piesa care poarta numele de Yummy, yummy, yummy (aparuta in 1968) nu poa sa sune decat intr-un anume fel. S-acum printr-o deductie cat se poate de logica, cum poa sa sune 11 piese incluse pe cel de-al saselea album al solistei de 23 de ani pe care fanii ei inflacarati o pot vedea pe data de 8 decembrie, la o aruncatura de bat (de Timisoara!) la Budapesta? Intr-un mare fel, evident. Daca pe la-nceputuri muzica ei era “just another pop song”, pe parcurs desele ei iesiri in public si st...

In general, ma feresc de albumele care au in titulatura “Icon”, “Best Of”, sau „An introduction to…“. Sau mai exact, ma feresc a mentiona cuvinte despre ele, caci mi se pare cel putin insipid si incolor sa diseci un album best of Elvis Presley, par example. Ce as mai putea aduaga ceva interesant la tonele de pareri (im)pertinente care s-au spus despe o vedeta sau alta? La fel sta treaba si in cazul tot mai multelor reeditari ale unor albume vechi din zilele noastre, care intra in aceeasi categorie de silenzio stampa. Si totusi, din cand in cand, e misto sa faci exceptii, nu-I asa? Probabil ca multi dintre voi stiti cine este Alexandru Balanescu. La fel de plauzibila e si ipoteza conform careia mult mai multi ar trebui sa stie exact cine este nenea acesta si cu ce se ocupa. Exista vreo oportunitate mai adecvata de a face acest lucru, daca nu prin a mentiona cateva cuvinte despre This is Balanescu Quartet? N-am sa preiau sarcina Google-ului, las aceasta placere/chin pentru fiecare ceta...

Atunci cand e vorba sa analizezi impartial rolul pe care il are un text in succesul unei melodii risti sa te afunzi intr-o multime haotica de contexte, ratiuni si filozofii. Cert este ca una din cele mai nebisnuite melodii care a poposit vreodata in fruntea topului britanic a fost "Everybody's Free (To Wear Sunscreen)", realizata de regizorul australian Baz Luhrmann. Care era de fapt un eseu recitat cu memorabilele versuri „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not  understand the power and beauty of your youth until they have faded“.  N-am rezonat eu prea tare niciodata la muzica numita generic folk, dar asta nu m-a impiedicat sa am numai si numai cuvinte de lauda pentru domnul care ne-a colorat tineretile cu texte soade, de genul „Astazi iar/La Telejurnal/Am vazut Cascaval“. Pentru amatorii de statistici noua aparitie discografica a lui Alexandru Andries este discul cu numarul 68 (69, dupa altii) din cariera sa, ceea ce este brrr....unbeliev...

Sa tot fie trei ani de cand tembelizoarele din intreaga lume ne bagau in cap ideea ca o masinarie controversata ar putea sa ne distruga rasa umana. Nu, nu era vorba de niste extraterestri tinuti in secret in nu stiu care laborator NASA ci LHC. Large Hadron Collider, cel mai nu stiu cum accelerator de particule din lume, situat undeva langa Geneva. Ei bine, subiectul revine in actualitate. Dar in alta forma, caci de data aceasta avem de-a face cu un disc care e oarecum inspirat din aceasta poveste. Habar n-am daca asistam la o premiera in acest sens (eu n-am mai dat peste asa o sursa de inspiratie) dar ceea ce este cat se poate de sigur e faptul ca discul asta e al naibii de interesant si neobisnuit. Bunicul solistei care se ascunde sub pseudonimul Kate Wax chiar a lucrat ca si savant in cadrul proiectului asta din care noi nefizicienii nu intelegem nici o iota, dar probabil ca acest fapt e insignifiant, caci am eu impresia ca toata inventia asta cu LHC e doar o chestie de marketing. Mi...

In cazul in care faci parte din oamenii care n-au auzit niciodata de solista italiana care a vandut peste 45 de milioane de discuri si care a debutat cu un cantecel sagalnic intitulat La Solitudine, titlul acestui album te poate baga nitel in ceata. Desi e in contrast izbitor cu trendurile care se poarta in zilele noastre, nu exista nimic inedit aici. E Laura Pausini as usual, sau daca vreti „acea muzica italiana care te freaca intr-un mod placut la urechi“. Mandra posesoare a patru premii Grammy, printre altele, nu experimenteaza defel, piesele astea fiind caracterizate prin doze nesimtit de mari de simplitate si bun gust. E drept, exista momente mega – previzibile, dar poate tocmai aici se afla si unul din motivele pentru care muzica asta prinde la fix. Probabil ca ati realizat deja ca autorul acestor recenzii nu e deloc inglobat in masa oamenilor care serveste pop-ul giga – romantic si nici nu vibreaza in mod deosebit la artistii care prefera sa mearga pe drumuri bine batatorite. Cu...

Chiar daca n-ai auzit niciodata de Aestethic Perfection, sunt absolut sigur ca o singura privire pe coperta acestui disc iti da destule indicii visavis de ceea ce se ascunde in constructiile sonore care alcatuiesc acest material discografic. Nu, nu e muzica pentru vampiri, dar daca ramanem in zona etichetarilor chestia asta e un soi de combinatie intre emotronic si aggrotech, niste „verisori“ daca vreti din familia muzicii EBM sau Industrial. Sub haiosul nume de Aestethic Perfection se ascunde un american pe numele lui Daniel Graves care s-a indragostit de acest tip de emulatie sonora (industrial) pe la varsta de 14 ani, cand a auzit prima piesa din acest gen muzical in masina unui prieten. Ca si o curiozitate, desi performantele vocale ale acestui american amintesc mai degraba de Marilyn Manson sau Suicide Commando, preferintele sale in materie de muzica sunt cat se poate de conservatoare, idolii sai fiind cei de la Queen. All Beauty Destroyed este al treilea material discografic semn...

Dragilor, trebuie sa recunosc ca pana nu demult n-am auzit in viata mea de tipul asta care-si zice Gotye. Si asta in primul rand pentru ca n-am calcat niciodata pe taramul Australiei, acolo unde muzicianul acesta nascut in 1980 in Belgia si care la varsta de doi ani s-a stabilit in tara care ocupa locul sase ca marime in lume si totodata e cel mai mic continent, este deja o adevarata stea. Primul sau album a vazut lumina zilei in 2003 sub numele de Boardface, iar inaintea acestui disc artistul a mai recidivat cu Like drawing blood, in 2006. Daca tot am facut cunostinta cu Wouter "Wally" De Backer (numele adevarat al lui Gotye) cred ca a venit momentul sa aflam si ca artwork-ul acestui disc reprezinta un tablou realizat de tatal cantaretului. Un vechi proverb chinezesc spune ca oglinda reflecta toate lucrurile fara sa pateze, iar concluzia asta se potriveste ca o manusa in acest caz. Making mirrors reflecta o imagine deja – vu fara pete, feelingul pe care il ai cand asculti pi...

Rapperul italian care face obiectul acestei recenzii s-a nascut in 1979 in Sicilia, a crescut in Milano si si-a inceput cariera intr-o trupa numita Dopo Gang. Primul lui single solo a aparut acum sase ani sub numele de Popolare, iar intre timp individul a devenit atat de popular incat nu s-a sfiit sa arunce pe piata un disc in care ne anunta cat se poate de sec ca el este regele rap-ului. Single-ul omonim are parte de un videoclip care iti ofera doua optiuni: fie te apuca rasul si rezonezi intr-un fel sau altul cu tonele de clisee prezentate, fie treci scarbit la alta recomandare a celor de la Youtube. Daca faci parte din gasca oamenilor de bine care stiu sa se uite si dincolo de aparente si nu pui prea mult pret pe elementele vizuale, exista mari sanse sa descoperi un album pe alocuri interesant cu  negative ingenioase si armonioase (pop, de-a dreptul), iar toata „tarasenia“ asta iti confera o stare de feelgood care risca sa-ti insenineze ziua. Sincer sa fiu, prea multe n-am price...

In cazul in care aveti niscaiva incertitudini, ma vad nevoit sa vi le risipesc: dubstep-ul este stilul care defineste pe deplin anul muzical 2011. Si asta nu doar pentru ca Britney Spears, Korn (da, ati citit bine!) sau retro/hardcore-istii de la Scooter au devenit amici la catarama cu el. O fi bine, o fi rau? Om vedea. Ceea ce ma bucura pe mine pana-n adancul  fiintei este ca alaturi de drujbele executate de Scrillex, Nero sau Chase & Status, anul acesta am avut parte de cativa artisti care au reusit sa dea o culoare aparte acelui bass de  „waw, waw, waw“, colorandu-l cu o sumedenie de artificii sonore imprumutate din alte zone muzicale. Ma refer aici in principal la Jamie Woon sau James Blake, iar de acum inainte in acest grup select o putem include lejer si pe noua protejata a celor de la Ninja Tune, Emika. Nascuta in Bristol, cu radacini din Cehia si stabilita actualmente la Berlin, tipa asta reuseste sa dea un nou inteles dubstep-ului. N-ar trebui sa fie nimeni mirat ...

Dupa mintea mea, una din marile probleme ale albumelor editate de artistii care fac parte intr-un fel sau altul din zona numita impropriu „muzica electronica“ din zilele noastre este aceea ca in mare parte creatiile lor sunt la fel de previzibile ca si activitatea politicienilor inglobati in spatiul geografic in care ne ducem traiul de zi cu zi. Etichetele de “stanga”, “dreapta”, „ecologisti“, „neo – liberali“ au conotatii de  „dubstep”, „chillwave“ sau „downtempo“, dar tabloul este in genere acelasi: lumea are nevoie sa te identifice cu ceva cunoscut pentru a sti de unde sa te ia. Exista si reveresul medaliei: o sumedenie de oameni care activeaza in PR si marketing arunca cu nemiluita in comunicatele lor de presa abureli de genul „eclectic“, „crossover“ si alte minunatii din acest borcan, astfel incat bietul public e eminamente buimac.

Albumul Mirabelei Dauer incepe cu un sound care nu are cum sa nu-ti aduca aminte de Those were the days, un hit cantat prin 1968 de catre Mary Hopkins. Titlul cu pricina este semnificativ dealtfel pentru feelingul pe care-l emana majoritatea pieselor incluse pe In bratele tale. E un „acelea au fost zilele“ care dincolo de opinii si pareri, e la locul lui. Doar nu v-ati fi asteptat ca Mirabela Dauer sa cante dubstep, doara. Din pacate, discul asta e stricat tocmai de catre omul care-si face aparitia pe postul de „sange proaspat” in aceasta combinatie, Raoul, care reuseste sa compromita total materialul. Unele portiuni din albumul asta sunt periculos de aproape de verdictul „orchestratii nefericite“ situate la jumatatea drumului intre „outdated” si „etno de toata jena“. Principiul asta care spune ca la o anumita varsta e cat se poate de benefic sa te asociezi cu forte proaspete este unul cat se poate de corect.

Mi-e greu sa inteleg aversitatea cu care a fost primita colaborarea sonora dintre Lou Reed si Metallica, doua nume care n-au nevoie de absolut nici o prezentare pentru orice meloman cu capu pe umeri de pe planeta asta. Cel mai prost album al anului? Hai sa fim seriosi. Bag mana-n foc ca stimabilii critici muzicali care au scos asa o ineptie n-au auzit in viata lor un album de muzica popcorn made in Romania, in 2011. Lasand gluma la o parte, motivul pentru care acest dublu – disc a fost primit cu raceala mai ales de catre fanii trupei conduse de James Hetfield este acela ca  asteptarile care se creeaza in jurul artistilor din zilele noastre au tot mai stransa legatura cu ideea de constanta. Si daca rockerii nu aud riff-uri zgomotoase si “speed”, se cheama ca e de rau.

Daca ma intrebati pe mine, Marea Britanie a fost, este si va fi intotdeauna cea mai tare in parcare atunci cand te referi la arta numita muzica. Nu doar pentru ca a exportat rave, jungle, big beat, drum and bass, jungle, dubstep si alte minunatii stilistice ci si pentru ca a generat niste texte de piese jos palaria. Nu intotdeauna, ce-i drept, caci din cand in cand chiar si britanicii o iau pe ulei si fredoneaza tampenii de genul „We are the cheeky girls / You are the cheeky boys“. Facand abstractie de uscaturi,  tara asta a dat nastere unor texte de pus in rama. Ca de exemplu „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not understand the power and beauty of your youth until they have faded“ (Buz Luhrmann) sau „Choose life.  Choose a job. Choose a career. Choose a family, Choose a fucking big television. Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers“ (PF Project).

Aparent Brazda lui Novac n-are nici in clin nici in maneca cu Cosmin TRG. Da, ambii activeaza in felia denumita generic „muzica electronica“, au albume care nu gem de acel aer de „made in Romania“ si ar merita sa fie mult mai cunoscuti in randul acelora care se considera melomani. Alaturi de alti oameni considerati underground in interiorul granitelor Romaniei dar apreciati „afara”, personajele acestea reusesc sa puna tara noastra pe harta si ocolesc cu abilitate cretinatatile care ne sunt servite pe post de hrana spirituala de mass – media romaneasca. Eterna lamentare care decreteaza faptul ca in tara noastra „n-avem cultura muzicala“ e nitel depasita, iar o versiune updatata la zi a acestei axiome naste o intrebare mega – pertinenta: De ce e nevoie ca label-urile straine sa promoveze artisti romani?

Dincolo de toate prejudecatile care se manifesta din plin pe meleagurile noastre fata de muzica numita generic “gypsy“, aceasta are cateva coordonate extrem de interesante, iar albumul de fata demonstreaza cu varf si indesat aceasta afirmatie. Am sa fiu extrem de previzibil si am sa-mi incep aceasta mica recenzie cu o chestiune cat se poate de la ordinea zilei: Anouska este fiica celebrului Ravi Shankar, una din cele mai proeminente figuri ale muzicii indiene moderne. In plus canta la acel instrument care a fost popularizat in vest de catre The Beatles si mai apoi The Rolling Stones, care poarta numele de sitar. Probabil ca n-are absolut nici o relevanta, dar in virtutea relatiilor de familie Anouska este sora vitrega a nu mai putin celebrei Norah Jones.

Regii baladelor romanesti canta jazz? Huh, o surpriza mai mare ca asta ar fi ca luna viitoare Banica sa scoata un album dubstep. Combinatia de pop cu jazz propusa de baietii astia e curioasa. Daca nu de altceva, macar din prisma faptului ca targetul de public caruia I se adreseaza cu precadere Directia 5 nu gusta din principiu stilul numit jazz. Iar cei care sunt familiarizati cu jazz-ul nu se vor obosi niciodata sa aplece urechea la baladele siropoase si pline de melodramatism ale baietilor lui Marian Ionescu. Care au pornit misto de tot pe vremea Seductiei sau a Pantofilor de Lac, dar s-au adaptat „din mers“ la trendurile de pe piata si au ajuns sa ocupe un onorant loc de „the king of romanian ballads“ care le asigura niste banuti meseriasi in conturile personale.  

Daca ai curiozitatea sa rasfoiesti carticica acestui CD vei da peste o zicala budista care spune ceva de genul „inainte de a te apuca sa vorbesti, trebuie sa te intrebi: oare asta va imbunatati linistea?“. Cei doi producatori olandezi care sunt considerati „cea mai buna trupa olandeza necunoscuta marelui public si care alcatuiesc proiectul Gare du Nord au intrat in business oarecum din greseala acum zece ani cand cineva i-a rugat sa creeze soundtrack-ul unui eveniment de moda care s-a desfasurat la Bruxelles. Doc si Inca au adaptat acest soundtrack astfel incat a luat nastere un album de debut (in search of) Excellounge, care a aparut in luna mai a anului 2001.

E un cliseu cat casa de mare sa spui despre Tom Waits ca e atipic si excentric. Cel de-al 17-lea album de studio al domnului care are o voce descrisa de unii ca fiind „inecată intr-un butoi de whisky, atarnata la afumat pentru cateva luni si apoi calcata de o masina” aduna laolalta 13 melodii scurte si la obiect. Spre deosebire de ceea ce spun unii si altii, nu e nimic spectaculos aici. Caci fiecare disc scos de Thomas Alan Waits are o aura parte. Ca de obicei, nu lipsesc acel gen de compozitii care merita sa fie ascultate la ora trei dimineata langa tristetea emanata de o sticla de whisky goala. Omul acesta plin de talent a decretat o sumedenie de zicale dragutele, una din ele descriind pe deplin soada atmosfera care reiese din muzica sa. „Sunetul unui elicopter este foarte deranjant pana cand nu-l auzi in momentul in care a venit sa te salveze de la inec. Atunci suna ca muzica“, spunea Tom Waits la un moment dat. Ce poate fi mai adevarat decat aceasta constatare? Poate doar aceea a l...

A fost odata ca niciodata acel ceva care a fost etichetat drept „alternative“. Pe certificatul de nastere era scris „anii 80“, dar a ajuns la maturitate un deceniu mai tarziu. In diverse forme, fie ca a fost etichetat ca grunge, brit pop sau indie. Mastodontul cu pricina continua sa existe si-n zilele noastre prin incarnari de genul Kings of Leon sau Muse iar printre alte 8965 de nume din acest curent i-am putea aminti aici si pe The Strokes, Blur, Radiohead sau The Smiths. Nebunia asta care include portiuni egale de noise si refrene usor cantabile dupa sapte beri la un festival open – air a cam lipsit la vremea respectiva din peisajul autohton. Dar, recuperam. Cu un val in care Tolouse Lautrec isi gaseste un loc bine stabilit. Desigur, carcotasii ar putea comenta ca acest „alternative cu orice pret“ a capatat fatete noi p-afara iar ceea ce se incearca in spatiul nostru autohton e nitel outdated.

Dragilor, de mult n-am mai dat peste un jazz atat de cool. Sau peste o muzica atat de fresh cu influente jazz. Eroul principal al acestui deliciu auditiv este un basist care de-a lungul vremurilor a cantat in diverse combinatii, printre care ar fi amintit cele cu Stanley Clarke, Snoop Dogg sau Leon Ware. Iar faptul ca din 2002 omul acesta e alaturi de Suicidal Tendencies e un alt adevar indubitabil. Pe numele sau adevarat Stephen Bruner, omul acesta a hotarat ca e cazul sa ne ofere si un album solo si bine a facut, caci albumul aparut sub pseudonimul Thundercat a fost deja numit „cel mai esential album al unui basist de la Jaco Pastorius incocace“ de catre guru-ul Gilles Peterson, de la BBC. Un rol esential in creearea sound-ului visceral al acestui disc il are Steven Ellison, un tip care raspunde la numele de Flying Lotus si care care anul trecut l-a cooptat pe Thundercat in excelentul disc Cosmograma.

Ce iese atunci cand bagi intr-un malaxor muzica africana si elemente de drum and bass si efecte a la Diplo? Buraka Som Sistema, evident. Daca sunteti amatori de povesti, ceea ce se revarsa din cele 12 piese ale acestui album este un soi de incrucisare intre kuduro si techno, dnb si alte bunataturi din astea din partea electronica. Habar n-am daca cei care danseaza pe hitul Danza Kuduro o fac in vreun fel anume, dar Google-ul ne spune ca acest kuduro este numele unui dans si a unui stil de muzica care a aparut prin anii 80 prin Angola. Buraka Som Sistema e numele unui grup portughez care a imbinat destul de abil electronicele astea cu cu mai vechiul kuduro, iar rezultatul a fost albumul de debut Black Diamond, care a creat oarecare valva prin anul 2008. Ar mai fi ceva de adaugat: Komba e un fel de parastas care se tine in Angola, in care timp de sapte zile dupa trecerea in nefiinta a cuiva, cunoscutii danseaza, mananca si beau in cinstea decedatului.