Asteptari: La doar cateva luni dupa ce au scos cel de-al 9-lea album numit How I got over, cei de la The Roots s-au reintors in atentia melomanilor pentru un disc in care au colaborat cu John Legend, alaturi de care dealtfel au realizat si doua piese din albumul precedent, Doin’ It Again si The Fire. Discul cuprinde o sumedenie de cover-uri din zona soul a anilor 60 sau 70 si are parte de alti colaboratori mai mult sau mai putin cunoscuti.
Rezultat: Buchetul de soul, funk, jazz, blues, gospel, reggae si putintel hip – hop din care e alcatuit acest material e unul mirific si face ca Wake Up sa fie una din cele mai frumoase aparitii ale anului in curs. Ca si in alte dati, hip – hop – ul practicat de cei de la The Roots este cat se poate de elegant si subtil, iar atunci cand spun ca oamenii acestia reinventeaza genul nu gresesc defel. Un alt motiv pentru care albumul acesta merita sa-si gaseasca loc in discografia oricarui meloman este acela ca marea majoritate a melodiilor au darul de a creea o stare de bine aparent inexplicabila. Desi e la mii de kilometri distanta de Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, discul iti impregneaza o stare de euforie cat se poate de placuta.
Printre diamantele prezente aici se numara Wake Up Everybody, o fuziune grandioasa intre gospel-soul care reuseste sa iti taie respiratia. Piesa cantata in original de Harold Melvin & the Blue Notes are parte si de invitatii speciali Common si Melanie Fiona. Se gasesc aici din belsug atat melodii de care s-ar putea sa fi auzit in trecut, cum ar fi Wholy Holy-ul lui Marvin Gaye, dar si chestii mai obscure de genul Hang on in There al lui Mike James Kirkland. Unul din cele mai surprinzatoare momente este cover-ul dupa Bill Withers’ “I Can’t Write Left Handed”, care cu cele aproape 12 minute ale sale are un sarm aparte. Nu lipseste de aici nici o varianta pur si simplu dementiala a clasicului hit din 1970 a lui Ernie Hines, Our Generation sau I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free cantata in original de Nina Simone. Desi e un album numai de cover-uri, exista o probabilitate mare ca majoritatea acestor piese sa fie „in prima auditie”, avand in vedere ca soul-ul de acum patru sau cinci decenii nu e tocmai prezent pe toate gardurile. Adeseori cand ai de-a face cu albume realizate pe scheletul unor cover-uri ramai cu impresia ca noile variante par a fi imitatii (uneori ieftine), indiferent de cat de bun ar fi cel care le reinterpreteaza. In cazul acesta nu e cazul, cover-urile fiind mai degraba o demonstratie din lectia numita „cum ar trebui sa te apuci sa interpretezi o preluare“. Indiferent de piesa care iti „pica” cel mai bine, Wake up e un experiment reusit al unor muzicieni care muncesc pe branci la inovatie si spontaneitate. Chestiuni care pana la urma definesc muzica relevanta. Ar mai fi de amintit si faptul ca in zilele noastre tot mai putini muzicieni sunt dispusi sa scoata discuri politice. Iar muzica de protest a anilor 60 si 70 cu ale ei texte care condamna razboaiele americane purtate „la distanta” si stransa lor corelare cu saracia sunt cat se poate de actuale.
Recomandari: Wake Up n-are absolit nici o contraindicatie, deci scuzele nu-s acceptate in cazul in care treceti de buna voie peste aceasta aparitie discografica....
Sounds good! :)
RăspundețiȘtergere