Punk a la Bad Religion

Albumul cu numarul 15 pentru formatia care s-a infiintat in anul in care a aparut pe piata walkman-ul (cei nascuti in epoca MP3 sunt rugati sa consulte Wikipedia!) este unul cat se poate de decent si se recomanda a fi devorat pe "repeat" de catre toti acei care au fredonat macar o data in viata God Save The Queen. Dar si de catre cei care au descoperit punk-ul gratie celor de la The Offspring. Pe de alta parte, punkerii nu au inventat gaura de la macaroana: buna parte din piesele acestui album seamana cu majoritatea celor incluse in cele 14 discuri anterioare. Cu toate acestea, per ansamblu e „business as usual”, un disc pe care se poate topai intens.
Asteptari: 1979 a fost anul in care Gloria Gaynour a scos hitul I Will Survive si cei de la Sony au iesit pe piata cu primul walkman (cei nascuti in era MP3 sunt rugati sa consulte Wikipedia!). Dar si anul in care undeva in Sudul Californiei niste oameni au pus bazele trupei Bad Religion. Care au fost creditati cu revigorarea punk – rock – ului. Mai melodic, e drept, dar cat se poate de adevarat. The Dissent of Man este cel de-al 15-lea album al formatiei, care vine la trei ani de pauza dupa New Maps of Hell.
Rezultat: Cat se poate de decent. Dupa ce acum trei ani baietii au reusit sa scoata un album mai slabut – care suna de parca era o copie dupa Bad Religion – de aceasta data directia este cat se poate de potrivita. Vocea lui Greg Graffin e exact asa cum trebuie iar punk-ul melodic este „stropit” pe alocuri cu niscaiva influente din rock-ul american misto. Pe de alta parte, punkerii nu au inventat gaura de la macaroana: buna parte din piesele acestui album seamana cu majoritatea celor incluse in cele 14 discuri anterioare. Cu toate acestea, per ansamblu e „business as usual”, un disc pe care se poate topai intens. 
Printre piesele care au un lipici deosebit la prima ascultare se numara The Day the Earth Stalled, Avalon,  Meeting of the Minds (care e aproape a la System of a Down) The Resist Stance si Ad Hominem. Unul din momentele discului Cyanide poate genera un deja – vu, gratie unui roff de chitara extras parca din repertoriul celor de la Tom Petty & The Haertbreakers iar finalul I wont say anything e unul linistit, care poate trimite spre era The Kinks, una din formatiile care potrivit chitaristului Brett Gurewitz au stat ca inspiratie pentru compozitiile incluse pe acest disc. Bad Religion e-n stare si azi sa degajeze o energie rar intalnita in categoria lor de varsta, o eventuala comparatie cu cea exprimata de trupele care n-au decat jumtate din varsta lor declansand un semn de egalitate perfect. Probabil ca unicul minus este lungimea. De ce e nevoie sa inghesui 15 piese pe un disc, cand ai 10 melodii cu adevarat remarcabile?
Desigur, ar fi nedrept sa nu ne amintim de faptul ca albumul Suffer e considerat unul din cele mai reprezentative albume ale punk – rock – ului din toate timpurile. Si ca Bad Religion pastreaza lucrurile cat se poate de underground, editandu-si albumele la casa de discuri Epitaph, al carei sef este taman Gurewitz. In concluzie, e un album cat se poate de decent, dar nu o capodopera.
Recomandari: Pentru cei care au descoperit punk-ul gratie unor nume ca Offspring sau NOFX sau „batranii“ care au crescut cu Exploited si au fredonat macar o data in viata God save the queen.