Avril Lavigne - Goodbye Lullaby

Asteptari: Cel de-al patrulea album de studio al canadiencei Avril Lavigne vine la aproape patru ani distanta de precedentul, o perioada destul de mare daca e sa judecam in termenii muzicii pop. Cu peste 30 de milioane de discuri vandute, micuta canadianca e considerata una din cele mai de succes artiste actuale.

Rezultat: V-ati intrebat vreodata care este sunetul pe care il scoate o banala migrena? Ei bine, Avril Lavigne are raspunsul. Albumul de fata este unul monoton si plictisitor, astfel incat e o adevarata aventura sa-l parcurgi track cu track de la inceput pana la capat. Solista care a facut ravagii pe la inceputul anilor 2000 cu melodioare de genul Complicated, Sk8er Boy, My Happy Ending sau Dont tell me si-a pierdut complet din sarm si s-a afundat intr-un pop – rock numai bun de difuzat cat e ziulica de lunga la posturile de radio.
Let Go si Under my skin - primele ei albume – au reusit sa traseze un rock – pop usurel dar decent si au reprezentat o perioada de aur. Precedentul ei disc,  Best Damn Thing,  nu a reusit sa se remarce prin mai nimic. E drept, noul album are un punct de atractie, single-ul What the Hell. Doar ca vorba conform careia  cu o singura floare nu se face primavara, e cat se poate de adecvata in acest caz.

Dincolo de piesa aceasta, materialul acesta este burdusit cu piese din zona midtempo. Categoric, nu lipsesc nici baladele, dar problema esentiala este dozajul. N-as putea spune ca melodiile suna tocmai rau, dar ceea ce lipseste din peisaj este „distractia”. Adica acele piese saltarete care sa te faca sa te binedispui. In caz ca ai rabdarea de a asculta toate melodiile, la final te intrebi involuntar „bine...si?“. Ai parte de chitari acustice si o gramada de texte pe calapodul „despartire“. Mai descoperi si doua piese care au titluri facute celebre de alte trupe: Wish you were here (Pink Floyd) si Everybody Hurts (R.E.M.). Din fericire e doar o coincidenta de nume, nimic altceva. Te mai trezesti si cu o piesa pe care s-ar putea s-o stii dintr-o reclama  (Black Star) si chiar si tema din Alice din Tara Minunilor. Toate bune si frumoase, dar unde e fun-ul? Contrastul dintre What the Hell si restul pieselor e unul izbitor. Si asta pentru ca in primul caz, tipa asta iti insufla ideea de nonconformism si tot ce decurge de aici. Insa in restul pieselor esti tratat cu doze serioase de „pop – rock“ la gramada. Nu am nimic de comentat in ceea ce priveste vocea si instrumentatia acestui disc, acestea fiind cat se poate de acceptabile. Hiba se gaseste in compozitii, care nu se ridica defel la inaltimea asteptarilor. Carevasazica nu e un album rau, doar ca duce lipsa de imaginatie. Mai pe romaneste, nu pierdeti nimic daca nu-l ascultati.

Recomandari: Pentru amatorii de mainstream pop.