The Strokes - Angles
Asteptari: The Strokes este considerata una din cele mai prestigioase trupa din asa – numita zona indie – rock care a debutat in 2001 printr-un album considerat de multi de referinta, Is this it. Angles este al patrulea material discografic al americanilor, care vine la cinci ani distanta dupa First impressions on earth, in acest rastimp patru din cei cinci membri ai trupei fiind implicati intr-un fel sau altul in alte proiecte discografice.
Rezultat: Sunt perfect constient ca atunci cand faci o recenzie, nu e tocmai politically correct sa afirmi ca formatia cutarica e cea mai buna trupa din lume. Voi face o exceptie de la regula in cazul celor de la The Strokes. Mai exact, ma vad nevoit sa constat ca albumul Angles este pur si simplu genial.
Stiu ca unii melomani nu-i inghit pe americanii a caror solist vocal e Julian Casablancas. Din diverse motive. Printre care se numara faptul ca melodiile lor nu abordeaza tema caftelilor din baruri. Sau ca nu au refrene din alea „singalong” pe care le cauti disperat dupa ce ai ingurgitat o sticla de whisky. In plus baietii astia nu protesteaza impotriva a tot ce misca-n front si nici macar nu vor sa schimbe lumea. Cu alte cuvinte, The Strokes canta despre viata de zi cu zi iar cei care pricep engleza ar trebui sa fie foarte atenti la texte: exista o mare posibilitate ca oricine sa se regasesca in ele. Recunosc, nu e o tema tocmai trendy, dar magia lor consta in faptul ca reusesc sa cante al naibii de bine.
Nu stiu de ce se incapataneaza unii sa catalogheze aceasta muzica drept indie. Nimic mai fals: ceea ce razbate din cele zece piese e pur rock. Indraznesc sa spun ca e rockul anului 2011 si nu este exclusa ca „linia“ data de aceste piese sa fie urmata de o sumedenie de alte trupe pe viitor. Ma bucura foarte mult in primul rand faptul ca piesele astea sunt cat se poate de vesele si inspira optimism, fiindca m-am cam saturat de pleiada de formatii care in numele crizei mondiale scot lalaieli care inspira doze acute de pesimism. Un alt motiv pentru care acest Angles este atat de reusit este faptul ca temele componistice revin la radacinile de inceput ale trupei, adica Velvet Underground, Television, Blondie, Talking Heads, Ramones s.a.m.d. Se prea poate ca diversitatea acestui album sa se datoreze si faptului ca toti componentii trupei au avut un aport deosebit la creearea lui. Intr-atat, incat solistul si-a inregistrat separat melodiile. Aerul acesta de democratie e in acest caz cat se poate de reusit.
Daca cineva mi-ar cere sa enumar sapte motive pentru care Angles merita sa fie considerat unul din cele mai bune discuri din visteria The Strokes – si implicit din ultima vreme - as incepe prin a spune ca exista cel putin zece plusuri. Adica, fiecare track suna cat se poate de bine inca de la prima auditie, albumul asta neavand practic nici un fel de balast. Fie ca asculti single-ul Under Cover Of Darkness – care poate deveni unul din cele mai catchy hituri ale anului – sau teatrala Metabolism (aceasta fiind un soi de Muse la capacitate maxima), e clar ca oamenii astia reusesc sa adune laolalta atatea influente incat simpla mentionare a lor ar da batai de cap oricui. Ce sa mai spun de Machu Picchu, o piesa care se afla la congruenta intre reggae si post – punk a la Smiths, care te cucereste din prima. Un alt posibil slagar al acestui disc care-mi suna cat se poate de potrivit pentru a fi cantat in fata a jdemii de oameni la open – air – uri este Taken for a Fool. Categoric, imbinarea genurilor nu e deloc o gaselnita a celor de la The Strokes, ea e practicata de cand lumea. Doar ca amestecul creat de baietii acestia e unul care pastreaza nealterat fiecare componenta a amalgamului. Cel mai bun exemplu de ghiveci este Two kinds of hapiness, care conform titlului demonstreaza ca fericirea interioara a fiecaruia poate fi atinsa in cel putin doua feluri. Chitarile din Angles sunt cat bse poate de precise si la locul lor si orice meloman poate constata faptul ca nimic nu e lasat la voia intamplarii: e exact atata teatru cat trebuie si totodata piesele nu sunt trase de coada, lungimea lor fiind taman cum prevede STAS-ul. Cel de-al doilea single extras din disc, You’re So Right, e unul din cele mai dark momente ale acestui Angles si iti da sentimentul ca parca ai mai auzit chestia asta undeva. Poate la Joy Division? Games e o melodie care duce spectrul discului nitel spre zona dance – rock a celor de la The Killers iar Call Me Back linisteste cat se poate de bine atmosfera. Deosebit de interesanta este si Metabolism, o piesa care are darul de a-ti arde instaneu caloriile iar Life Is Simple In The Moonlight incheie intr-un mod destul de dubios acest disc. Spun dubios, fiindca m-as fi asteptat la o explozie de energie de alta natura.
Daca e sa fiu carcotas, singura nemultumire legata de acest Angles, ar fi durata lui prea scurta: 34 de minute. OK, nu ma astept ca toata lumea sa scoata triplu – discuri ca Demdike Stare sau Joanna Newsome, dar parca 10 – 15 minute in plus n-ar fi stricat.
Recomandari: Pentru orice locuitor al acestei Planete care vrea sa fie la curent cu sound-ul rock-ului actual. Discul asta e prea bun pentru a trece pe langa el....
Rezultat: Sunt perfect constient ca atunci cand faci o recenzie, nu e tocmai politically correct sa afirmi ca formatia cutarica e cea mai buna trupa din lume. Voi face o exceptie de la regula in cazul celor de la The Strokes. Mai exact, ma vad nevoit sa constat ca albumul Angles este pur si simplu genial.
Stiu ca unii melomani nu-i inghit pe americanii a caror solist vocal e Julian Casablancas. Din diverse motive. Printre care se numara faptul ca melodiile lor nu abordeaza tema caftelilor din baruri. Sau ca nu au refrene din alea „singalong” pe care le cauti disperat dupa ce ai ingurgitat o sticla de whisky. In plus baietii astia nu protesteaza impotriva a tot ce misca-n front si nici macar nu vor sa schimbe lumea. Cu alte cuvinte, The Strokes canta despre viata de zi cu zi iar cei care pricep engleza ar trebui sa fie foarte atenti la texte: exista o mare posibilitate ca oricine sa se regasesca in ele. Recunosc, nu e o tema tocmai trendy, dar magia lor consta in faptul ca reusesc sa cante al naibii de bine.
Nu stiu de ce se incapataneaza unii sa catalogheze aceasta muzica drept indie. Nimic mai fals: ceea ce razbate din cele zece piese e pur rock. Indraznesc sa spun ca e rockul anului 2011 si nu este exclusa ca „linia“ data de aceste piese sa fie urmata de o sumedenie de alte trupe pe viitor. Ma bucura foarte mult in primul rand faptul ca piesele astea sunt cat se poate de vesele si inspira optimism, fiindca m-am cam saturat de pleiada de formatii care in numele crizei mondiale scot lalaieli care inspira doze acute de pesimism. Un alt motiv pentru care acest Angles este atat de reusit este faptul ca temele componistice revin la radacinile de inceput ale trupei, adica Velvet Underground, Television, Blondie, Talking Heads, Ramones s.a.m.d. Se prea poate ca diversitatea acestui album sa se datoreze si faptului ca toti componentii trupei au avut un aport deosebit la creearea lui. Intr-atat, incat solistul si-a inregistrat separat melodiile. Aerul acesta de democratie e in acest caz cat se poate de reusit.
Daca cineva mi-ar cere sa enumar sapte motive pentru care Angles merita sa fie considerat unul din cele mai bune discuri din visteria The Strokes – si implicit din ultima vreme - as incepe prin a spune ca exista cel putin zece plusuri. Adica, fiecare track suna cat se poate de bine inca de la prima auditie, albumul asta neavand practic nici un fel de balast. Fie ca asculti single-ul Under Cover Of Darkness – care poate deveni unul din cele mai catchy hituri ale anului – sau teatrala Metabolism (aceasta fiind un soi de Muse la capacitate maxima), e clar ca oamenii astia reusesc sa adune laolalta atatea influente incat simpla mentionare a lor ar da batai de cap oricui. Ce sa mai spun de Machu Picchu, o piesa care se afla la congruenta intre reggae si post – punk a la Smiths, care te cucereste din prima. Un alt posibil slagar al acestui disc care-mi suna cat se poate de potrivit pentru a fi cantat in fata a jdemii de oameni la open – air – uri este Taken for a Fool. Categoric, imbinarea genurilor nu e deloc o gaselnita a celor de la The Strokes, ea e practicata de cand lumea. Doar ca amestecul creat de baietii acestia e unul care pastreaza nealterat fiecare componenta a amalgamului. Cel mai bun exemplu de ghiveci este Two kinds of hapiness, care conform titlului demonstreaza ca fericirea interioara a fiecaruia poate fi atinsa in cel putin doua feluri. Chitarile din Angles sunt cat bse poate de precise si la locul lor si orice meloman poate constata faptul ca nimic nu e lasat la voia intamplarii: e exact atata teatru cat trebuie si totodata piesele nu sunt trase de coada, lungimea lor fiind taman cum prevede STAS-ul. Cel de-al doilea single extras din disc, You’re So Right, e unul din cele mai dark momente ale acestui Angles si iti da sentimentul ca parca ai mai auzit chestia asta undeva. Poate la Joy Division? Games e o melodie care duce spectrul discului nitel spre zona dance – rock a celor de la The Killers iar Call Me Back linisteste cat se poate de bine atmosfera. Deosebit de interesanta este si Metabolism, o piesa care are darul de a-ti arde instaneu caloriile iar Life Is Simple In The Moonlight incheie intr-un mod destul de dubios acest disc. Spun dubios, fiindca m-as fi asteptat la o explozie de energie de alta natura.
Daca e sa fiu carcotas, singura nemultumire legata de acest Angles, ar fi durata lui prea scurta: 34 de minute. OK, nu ma astept ca toata lumea sa scoata triplu – discuri ca Demdike Stare sau Joanna Newsome, dar parca 10 – 15 minute in plus n-ar fi stricat.
Recomandari: Pentru orice locuitor al acestei Planete care vrea sa fie la curent cu sound-ul rock-ului actual. Discul asta e prea bun pentru a trece pe langa el....
Comentarii
Trimiteți un comentariu