The Human League - Credo

Asteptari: The Human League e o trupa britanica formata in 1977 care a facut furori prin anii 80 in asa numitul curent synth – pop si care se poate mandri cu peste 20 de milioane de discuri vandute si noua albume. Credo vine la zece ani distanta de precedentul disc Secrets si cuprinde 11 piese.

Rezultat: Impresia pe care o ai dupa auditia acestui material discografic e asemanatoare aceleia pe care ti-o da un Eurocrem consumat in 2011. E o anumita vraja. Nu ai cum sa uiti ce gust misto avea crema asta pe vremea lui Ceasca. Pe de alta parte, cine nu a gustat Eorocrem-ul in acei ani nu va gasi nimic special in gustul din 2011 al acestuia. Recunosc, am asteptat cu interes comeback-ul trupei lui Phillip Oakey, gasca  care in umila-mi parere a editat una din cele mai misto cantece pop din toate vremurile, Don’t you want me.

Ca si in cazul recentelor reveniri semnate O.M.D., Alphaville, Devo sau Kim Wilde (ca sa amintesc doar cateva nume) sentimenetele pe care le ai sunt mixte. Iti aduci aminte vremurile in care arta avea alte valente, redescoperi o alta melodicitate a pieselor, dar esti perfect constient ca din peisaj lipseste ceva.


Daca e sa incep cu lucrurile bune, per ansamblu acest Credo isi pastreaza sarmanta amprenta a duelului vocal fata – baiat (pe trei voci) atat de carcateristic trupei. Compozitiile sunt complexe iar productia muzicala este un mix cat se poate de echilibrat intre sound-ul vintage si chestiile moderne. La acest ultim aspect insa exista si o mica hiba: nu am cum sa pricep de ce folosesc Human League acel enervant si obositor efect de auto-tune pe voce. E drept, nu in cantitati industriale, dar chiar in primele secunde ale discului, in  Never Let Me Go.  M-as fi bucurat ca vocea solistei Susan sa nu fie infectata cu acest virus numit auto – tune care face ca majoritatea pieselor de dance – pop din zilele noastre sa sune atat de fad. Din fericire, in afara micilor adaptari de productie muzicala, nu prea exista motive care sa te faca sa crezi ca The Human League s-au aliniat in randul trupelor pop din zilele noastre. Vocea lui Phil a ramas la fel ca sin in trecut, iar eternul „dialog” intre cele trei voci face toti banii, mai ales in Sky. Into the night are momente in care parca asculti Stories-ul lui Limahl (minus vocile, evident), iar Egomaniac si Night people ar fi avut toate sansele sa devina mari slagare de radio in alti ani. In cea de-a doua parte a albumului, Human League se indreapta spre sound-uri mai electronice apropiate oarecum de zona Kraftwerk, ceea ce confera un plus de atractivitate acestui Credo.

Cele 11 piese de pe Credo au un iz aparte care nu se regaseste in muzica „de mase” din zilele noastre. Desi nu se ridica la inaltimea excelentului lor album Dare, aparut in 1981, discul asta e un material cat se poate de concentrat, care poate sa ofere momente placute pasionatilor de synth – pop si muzica electronica. Ii va multumi pe deplin pe cei care au prins Eorocrem-ul, tigarile Vikend si sucurile Brifcor dar poate fi cat se poate de neinteresant pentru cei setati pe muzica topurilor actuale. Nu e neaparat cel mai bun album din istoria trupei, dar nu e nici de recycle bin. E muzica pop melodioasa si decenta, ce nu-ti insulta IQ-ul.

Recomandari: Pentru amatorii de muzica pop care stiu ca si inainte de Lady Gaga s-a facut muzica buna.