Blondie - Panic of Girls

Asteptari: Formatia americana Blondie a debutat in 1976 cu albumul omonim si a luat o pauza de vreo 15 ani (din 1982 pana in 1997). Panic of Girls este cel de-al 9-lea material discografic al trupei care vine la opt ani dupa precedentul The Curse of Blondie si cuprinde 11 piese in varianta normala, la care se adauga inca doua pentru cei care se hotarasc sa achizitioneze varianta Collector's Pack.

Rezultat: Panic of Girls e un album frustrant care iti transmite o senzatie de neimplinire. E ca si cum vrajesti o fata, ajungi sa te saruti cu ea, dar continuarea nu e deloc asa cum ti-ai imaginat-o, astfel incat ramai cu alea umflate. Buze sau alte organe anatomice.
Discul asta are parte de un inceput mai mult decat promitator, primele trei piese fiind pur si simplu dementiale! Urmatoarele opt insa, nu sunt nici pe departe asa cum te-ai fi asteptat si au darul de a te plictisi. Teribil, daca e sa iei in considerare inceputul. .

E cat se poate de greu sa stabilesti o ierarhie intre D-Day, What I Heard si Mother, aceste prime trei piese care deschid albumul fiind pe picior de egalitate in toate privintele. D-Day traseaza cat se poate de fericit sound-ul 2011 pe care l-ai putea asocia acestei trupe legendare, melodia navigand in apele cyber – punk – ului in fata caruia nu poti decat sa te inchini. What I Heard pastreaza standardul de nota zece fiind o melodie cu un acut feeling de new wave electro iar primul single extras – Mother – reuseste sa fie la fel de adorabil chiar daca e ceva mai “comercial“ decat primele doua capodopere. Odata ce ai trecut la track-ul numarul patru ai impresia pe moment ca cineva ti-a schimbat CD-ul din player. Lucrurile evolueaza intr-o directie complet diferita in The End The End, piesa fiind un soi de reggae de duzina ascultabila in cazull in care iti faci bronzul de seara pe o plaja insorita, dar nimic mai mult. Vibe-ul asta de summer on the beach continua si in Girlie Girlie sau ‘Wipe Off My Sweat’, aceasta din urma fiind o mostra de euro – disco – latino de cea mai joasa speta. Unicul moment in care parca – parca exista o speranta este piesa cantata in franceza numita Le Bleu, dar de la Blondie sincer m-as fi asteptat la ceva mai multa “intelepciune” pe taram muzical.

Din fericire si la 65 de ani Debbie suna “ata”. Nici colegii sai nu-s prea tineri: chitaristul Chris Stein are 61 iar tobarul Clement Anthony Bozewsky “doar” 56. Lipseste de la apel Jimmy Destri, care alaturi de Debbie si Chris Stein a compus o gramada de hituri, chiar si celebrul Maria, dar astea-s deja la capitolul “amununte”.  Esential e ca discul asta are doua viteze. Una fenomenala in prima parte a lui si cealalta “normala”. Fara indoiala, merita sa-ti scoti palaria ca la 65 de ani, Debbie Harry mai face fata la viteza fenomenala. Motiv pentru care discul asta nu e tocmai de aruncat la gunoi. Trupa are un vibe aparte chiar si in momentele mai de comert, iar fanii inraiti vor avea o auditie misto.

Recomandari: Pentru cei care au ascultat vreodata Heart of Glass, Rapture sau The tide is high si vor sa intre-n contact cu un new wave al anului 2011 de exceptie. In primele trei piese, sa fim bine intelesi…