Black Country Communion - 2

-
Asteptari: Daca m-as pricepe la fotbal, probabil ca i-as numi pe cei de la Black Country Communion “selectionata celor mai buni jucatori ai lumii“. Cum nu prea le am cu sportul cu balonul rotund va voi spune doar ca trupa asta e o super – combinatie. Primul album BCC a aparut anul trecut (si a avut parte de o cronica aici), iar de aceasta data cele patru vedete din aceasta super – combinatie au pus la cale un al doilea disc ce cuprinde 11 piese.
Rezultat: Exercitiu de imaginatie: luati un caiet, ganditi-va la patru
reprezentanti de marca ai oricarui domeniu aleatoriu ales si completati filele. Daca ajungeti la fila pe care sta scris „muzica rock“ veti constata ca foaia nu e goala. Veti da acolo peste Glenn Hughes, Joe Bonamassa, Derek Sherinian si Jason Bonham. Nume care n-au nevoie de prezentare.

Sincer, mi-e greu sa cred ca oamenii astia au reusit sa compuna asa un disc strong la numai un an diferenta dupa debut. Fiindca intre timp Bonamassa a scos un disc solo, Glenn Hughes a fost in turneu cu trupa sa, Jason Bonham a fost pe drumuri cu o sumedenie de trupe iar Derek Sherinian a „muncit” printre altii cu Steve Lukather. Se prea poate ca piesele astea sa fi fost „clocite” de mai demult, dar ce mai conteaza? Atunci cand ai de-a face cu niste muzicieni care de-a lungul carierelor lor au facut parte din trupe ca Deep Purple, Black Sabbath, Trapeze, Led Zeppelin, UFO, Foreigner, Alice Cooper, Dream Theater, Kiss sau Billy Idol, nu mai e loc de indoiala: rezultatul e cat se poate de previzibil. Victoriefara drept de apel! 

Categoric, reminescente se gasesc la tot pasul. Faptul ca cinci dintre cele 11 melodii depasesc lejer minutajul de sase minute e un alt plus de remarcat.  Din loc in loc, urechea poate sesiza acorduri a la Yes, Led Zeppelin sau Deep Purple. E cat se poate de normal, fiindca Black Country Communion n-au inventat gaura la macaroana. Au perfectionat un sound rock al anilor 70. Spre deosebire de primul album, aceasta realizare e nitel mai „asezata“ si melancolica, dar aceste doua atribute nu-i strirbesc defel din sarm. Ostilitatile incep cu Outsider, care in a doua jumatate a ei are parte de un duel intre chitara si orga din gama Deep Purple. Iar daca sunteti devarori de Led Zep, ei bine, va veti ineca in acordurile pline de substanta ale unor piese ca  Man In The Middle sau The Battle For Hadrian's Wall (cu Bonamassa la voce). Deosebit de impresionante sunt si cele aproape opt minutele din Save Me, o melodie construita pe baza unor riff-uri de chitara cat se poate de simple dublate de portiuni cu influente estice care aminteste pe alocuri de Kashmir. Cealalta realizare in care il avem pe Bonamassa la voce, 'An Ordinary Son' e si ea din ciclul „de ascultat pe repeat“. Printre momentele mai putin inspirate se numara 'Little Secret' (care oscileaza intre Gary Moore si Santana-ul de inceput)  si 'Crossfire', dar finalul Cold e de cea mai fina clasa! Prestatiile celor patru maestri sunt cat se poate de „brici”. Nu stiu daca acest „2” e mai tare decat „1”, dar cu siguranta Black Country Communion isi merita locul cu prisosinta in Champions League of Rock.

Recomandari: Must have pentru oricine e indragostit de muzica realizata cu ajutorul chitarilor!




Comentarii

  1. kanye floyd24 iunie 2011 la 16:09

    multumim pentru recomandare.
    suna excelent.
    si i-as fi ratat mai mult ca sigur, pentru ca nu sunt mediatizati nici macar pe site-urile de rock.
    +
    salutam aparitia stelelor pentru rating.

    RăspundețiȘtergere
  2. zoltan varga24 iunie 2011 la 18:56

    mersi de feedback, super combinatia asta suna incredibil de bine!

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Amala - Românie Hai!

-
Imagine
  „În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore.  Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor.  Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
citeste mai mult

Ravi Hazard – Clepsidra

-
Imagine
  Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
citeste mai mult

Toulouse Lautrec - Dejun pe iarbă

-
Imagine
Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat...
citeste mai mult