Black Country Communion
Nimic original, dar un debut care care va fi pe placul acelora care nu se pot satura de sunetul clasic al anilor 70. E ca si acum asculti in aceeasi camera, din patru CD playere diferite, concomitent, albume semnate Iron Maiden, Black Sabbath, Led Zeppelin si Free. Daca n-ar suna atat de bine, evident intamplarea aceasta ar putea fi ingropata in sertarul cu chestii “decente”. E un rock cu R mare, fie din categoria iti place instantaneu si gusti din plin, fie din “nu pentru mine”. Drept e ca atmosfera e imbibata cu anii 70. Nu e nimic negativ in asta, perioada respectiva a fost una de aur pentru stilul in cauza, iar cele patru vedete dau impresia ca s-au simtit cu-adevarat bine la inregistrari. Naturaletea si talentul “celor patru” e de necontestat si drept urmare orice amator de rock “in general” are parte de un album mai mult decat decent.
Asteptari: Exista destule cazuri in care termenul de super-grup e o notiune iritanta. Nu e cazul aici. Mega – trupa aceasta s-a nascut in luna noiembrie a anului trecut cand dupa un concert sustinut de Joe Bonamassa, producatorul Kevin Shirley a “simtit” ca e momentul unei noi incercari. Drept urmare, alaturi de Glenn Hughes care a cantat alaturi de Bonamassa cu acea ocazie – omul i-a mai recrutat pe Jason Bonham si Derek Sherinian. Ei bine, e vremea pentru puzzle. Si asta pentru ca trei dintre muzicienii de aici au cantat in trupe ca Deep Purple, Black Sabbath, Trapeze, Led Zeppelin, UFO, Foreigner, Alice Cooper, Dream Theater, Kiss si Billy Idol. Categoric, albumul de debut numit Black Country e facut dintr-un aluat cat se poate de gustos. Carevasazica, asteptarile sunt undeva “aproape de cer”.
Rezultat: Nimic original, dar un debut care care va fi pe placul acelora care nu se pot satura de sunetul clasic al anilor 70. E ca si acum asculti in aceeasi camera, din patru CD playere diferite concomitent albume semnate Iron Maiden, Black Sabbath, Led Zeppelin si Free. Daca n-ar suna atat de bine, evident intamplarea aceasta ar putea fi ingropata in seratrul cu chestii “decente”. E un rock cu R mare, fie din categoria iti place instantaneu si gusti din plin, fie din “nu pentru mine”. Drept e ca atmosfera e imbibata cu anii 70. Nu e nimic negativ in asta, perioada respectiva a fost una de aur pentru stilul in cauza, iar cele patru vedete dau impresia ca s-au simtit cu-adevarat bine la inregistrari. Cu alte cuvinte, se completeaza la fix. Desigur pentru aceia care sunt obsedati de alternative sau cine/stie/ce/curent/black exista probabilitatea ca aceste compozitii sa fie “fumate”. Da, admit ca pe partea componistica discul asta putea aparea demult. Dar naturaletea si talentul “celor patru” e de necontestat si drept urmare orice amator de rock “in general” are parte de un album mai mult decat decent.
Piesa de deschidere Black Country e una din cele mai explozive melodii ale discului, care se recomanda a fi un strigat de lupta. Pe masura ce piesele se succed, devine evident ca si aici avem parte de fifty – fifty. Adica Bonamassa si Hughes sunt personajele principale, iar Bonham si Sherinian sunt undeva “in umbra”. La prima ascultare, am ramas nitel dezamagit de aceasta contstare. Constructiile sonore “gem” pur si simplu de influentele celor doi. Bonamassa este insa un geniu al improvizatiei iar vocea lui Glen Hughes este de poveste. Chiar si la cei 58 de ani, ea suna exact ca si pe Burn-ul din 1974 al celor de la Deep Purple. Amalgamul de blues si hard rock e unul care face minuni. Single-ul One last soul e unul care iti ramane intiparit inca de la prima auditie, iar in Down again nu ai cum sa remarci cum Hughes canta despre “kissing my mojo”, pe acordurile marete de Hammond ale lui Sherinian. Trimiterile la Led Zeppelin sunt evidente in Song of yesterday care cu al ei riff oriental devine una din bunataurile discului. Jimi Hendrix apare si el in ecuatie mai ales datorita piesei Beggarman, in care Bonamasa face pur si simplu minuni. Asa cum ii sade bine unui asemenea album, incheierea e si ea maiestuoasa: cele peste 11 minute ale piesei Too late for the sun inglobeaza destul de bine toate directiile acestui super – grup.
Recomandari: Daca ati auzit vreodata de cei patru muzicieni care alcatuiesc trupa sau macar de una din trupele din care au facut parte, recomandarea este: dati volumul la maxim!
Asteptari: Exista destule cazuri in care termenul de super-grup e o notiune iritanta. Nu e cazul aici. Mega – trupa aceasta s-a nascut in luna noiembrie a anului trecut cand dupa un concert sustinut de Joe Bonamassa, producatorul Kevin Shirley a “simtit” ca e momentul unei noi incercari. Drept urmare, alaturi de Glenn Hughes care a cantat alaturi de Bonamassa cu acea ocazie – omul i-a mai recrutat pe Jason Bonham si Derek Sherinian. Ei bine, e vremea pentru puzzle. Si asta pentru ca trei dintre muzicienii de aici au cantat in trupe ca Deep Purple, Black Sabbath, Trapeze, Led Zeppelin, UFO, Foreigner, Alice Cooper, Dream Theater, Kiss si Billy Idol. Categoric, albumul de debut numit Black Country e facut dintr-un aluat cat se poate de gustos. Carevasazica, asteptarile sunt undeva “aproape de cer”.
Rezultat: Nimic original, dar un debut care care va fi pe placul acelora care nu se pot satura de sunetul clasic al anilor 70. E ca si acum asculti in aceeasi camera, din patru CD playere diferite concomitent albume semnate Iron Maiden, Black Sabbath, Led Zeppelin si Free. Daca n-ar suna atat de bine, evident intamplarea aceasta ar putea fi ingropata in seratrul cu chestii “decente”. E un rock cu R mare, fie din categoria iti place instantaneu si gusti din plin, fie din “nu pentru mine”. Drept e ca atmosfera e imbibata cu anii 70. Nu e nimic negativ in asta, perioada respectiva a fost una de aur pentru stilul in cauza, iar cele patru vedete dau impresia ca s-au simtit cu-adevarat bine la inregistrari. Cu alte cuvinte, se completeaza la fix. Desigur pentru aceia care sunt obsedati de alternative sau cine/stie/ce/curent/black exista probabilitatea ca aceste compozitii sa fie “fumate”. Da, admit ca pe partea componistica discul asta putea aparea demult. Dar naturaletea si talentul “celor patru” e de necontestat si drept urmare orice amator de rock “in general” are parte de un album mai mult decat decent.
Piesa de deschidere Black Country e una din cele mai explozive melodii ale discului, care se recomanda a fi un strigat de lupta. Pe masura ce piesele se succed, devine evident ca si aici avem parte de fifty – fifty. Adica Bonamassa si Hughes sunt personajele principale, iar Bonham si Sherinian sunt undeva “in umbra”. La prima ascultare, am ramas nitel dezamagit de aceasta contstare. Constructiile sonore “gem” pur si simplu de influentele celor doi. Bonamassa este insa un geniu al improvizatiei iar vocea lui Glen Hughes este de poveste. Chiar si la cei 58 de ani, ea suna exact ca si pe Burn-ul din 1974 al celor de la Deep Purple. Amalgamul de blues si hard rock e unul care face minuni. Single-ul One last soul e unul care iti ramane intiparit inca de la prima auditie, iar in Down again nu ai cum sa remarci cum Hughes canta despre “kissing my mojo”, pe acordurile marete de Hammond ale lui Sherinian. Trimiterile la Led Zeppelin sunt evidente in Song of yesterday care cu al ei riff oriental devine una din bunataurile discului. Jimi Hendrix apare si el in ecuatie mai ales datorita piesei Beggarman, in care Bonamasa face pur si simplu minuni. Asa cum ii sade bine unui asemenea album, incheierea e si ea maiestuoasa: cele peste 11 minute ale piesei Too late for the sun inglobeaza destul de bine toate directiile acestui super – grup.
Recomandari: Daca ati auzit vreodata de cei patru muzicieni care alcatuiesc trupa sau macar de una din trupele din care au facut parte, recomandarea este: dati volumul la maxim!
Comentarii
Trimiteți un comentariu