Asteptari: Se stie, dar daca mai e nevoie de repeat, o facem! Nicholas Edward "Nick" Cave e un tip uns cu toate alifiile. Si-a format prima trupa in 1973 (care a devenit mai apoi The Birthday Party), iar incepand de prin 1984 navigheaza in acelasi ocean eclectic al muzicii alaturi de Bad Seeds. In plus, acum trei ani a mai pus de un proiect: Grinderman, acest „2” fiind asa cum s-ar astepta pana si un manelist, episodul secund al provocarii.
Rezultat: Eternul sindrom de “dificil” care I se pune de obicei albumului numarul doi din istoria oricarui proiect e depasit cu multa eleganta de acest material care cuprinde noua piese una s-una. Epitetele pot curge la nesfarsit pentru un disc care e mai nervos decat prevede STAS-ul si aduce o serie de momente mirifice celor care stiu sa asculte cu ambele urechi o muzica izvorata din suflet. Fara indoiala, daca faceti parte din gasca care a devorat pe langa albumele muzicianului si romanele sale (deci aveti habar de cine e Euchrid Eucrow), nu am cum sa va conving ca acest album e o opera de arta. La fel sta treaba si cu cei care s-au minunat de cat de valabila poate sa fie o piesa ca No Pussy Blues si care au ascultat acum trei ani primul disc al proiectului. Pare incredibil, dar australianul acesta care e vazut drept cel mai bun prim – ministru al Australiei in urma unui sondaj de opinie are un material cel putin la fel de bun ca cel care ne-a daruit perle ca Get it on, sau (I Don't Need You To) Set Me Free pe primul Grinderman.
Revista britanica Uncut remarca pe buna dreptate in cronica dedicata acestui disc faptul ca „chitarile sunt tocate si denaturate pana cand acestea suna ca niste vulpi care urla la o cursa de motociclete“. Cat se poate de adevarata constatarea, mai ales ca Mickey Mouse And The Goodbye Man – piesa care deschide albumul – e una care pur si simplu te intoarce pe dos inca din start. Chitarile distorsionate intr-un mod cat se poate de „dirty” dau un aer special si anunta un album plin de surprize. Explozia de enrgie este calmata putintel prin piesa ca When My Baby Comes si What I Know, aceasta din urma avand un aer misterios de stoner – rock. Piesele acestui disc par a fi facute de o gasca de teenageri care au fost lasati de capul lor intr-un studio de inregistrare timp de jumatate de an fara nici o restrictie. Sunt pline de elemente neprevazute si ocolesc cu buna stiinta orice canoane din muzica rock actuala. E si cazul piesei Evil, care e foarte greu s-o incadrezi in vreun stil anume, dar te prinde din prima. Palaces of Montezuma e un alt exemplu de piesa care aparent emana vechea atmosfera de „balade criminale” ale lui Nick Cave. Finalul este si el unul cat se poate de glorios, Bellringer Blues fiind o excursie in cotloanele distorsului de chitara care are menirea de a iti deschide noi orizonturi.
Dupa auditia acestui album nu ai cum sa nu te gandesti care e secretul care face ca Grinderman sa fie atat de diferit de orice altceva din zilele noastre. Se spune ca rockerii imbatranesc nu tocmai intr-un mod placut, avand de furca cu faima, excesul. In plus intotdeauna dau gres in a se ridica la gloria lor anterioara. Nu e defel cazul la Nick Cave. Alaturi de gasca sa de oameni care se apropie vertiginios de anii in care vor fi declarati pensionari, omul acesta reuseste sa le dea o adevarata lectie tinerilor rockeri care se afla in perioada lor rebela. Indubitabil, Grinderman 2 e cel mai rebel album al anului, iar faptul ca actorul principal al acestui produs are nu mai putin de 53 de ani ar trebui sa nasca o serie de intrebari cu privire la muzica zilelor noastre.
Se prea poate ca secretul sa fie faptul ca Nick Cave e un om care pune suflet in fiecare proiect si fiecare nota cantata. Aproape fiecare muzician din zilele noastre iti lasa impresia ca suna a….(spatiul poate fi completat la libera alegere). Cand asculti un Do you love me? Sau orice creatie Nick Cave, nu-ti suna a nimic. Doar a Nick Cave. Chiar si atunci cand s-a apropiat de latura nitel mai comerciala a muzicii a facut-o cu stil, balada lui cu Kylie Minogue fiind un exemplu elocvent in acest sens. Fie ca il asculti in Dig Lazarus Dig sau il citesti, nenea asta iti provoaca fiori. Si la urma urmei, asta e unul din lucrurile care fac ca arta numita muzica sa fie una speciala, nu? Fie ca il numesti un geniu nebun sau un maestru al indie-ului, Nick Cave e unic.
Recomandari: Auditie obligatorie pentru oamenii care au auzit vreodata de Nick Cave. Pentru ceilalti, poate fi un disc fain, dar va spun eu: se pare ca aveti o problema....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu