De ascultat

Pentru unii poate fi o usurare, pentru altii o dezamagire: nimic de aici nu e atat de slagaros ca Sex on Fire sau Use Somebody. Desi fata de precedentul material discografic Come Around Sundown e mult mai „plat”, per ansamblu nu poate fi incadrat la categoria plictisitor. Din pacate varietatea de stiluri abordata in Only By The Nighta fost inlocuita cu „directia U2”, astfel incat aceia care cauta cu tot dinadinsul „noutati” risca sa fie nitel dezamagiti. Chiar daca piesele se inscriu pe un drum batatorit de multi altii inainte, ascultarea acestui disc nu e o pierdere de vreme. Dincolo de micile nemultumiri vizavi de varietate, albumul acesta e totusi unul cat se poate de decent. Asteptari: Atunci cand castigi patru premii Grammy si vinzi mai bine de sase milioane de exemplare dintr-un album, pasul urmator nu e tocmai confortabil. Albumul lor anterior Only By The Night a facut din Kings of Leon o trupa rock aflata pe buzele tuturor, drept urmare interesul pentr...

Cel de-al saselea album solo semnat Steve Lukather e un disc cat se poate de digerabil pentru amatorii de rock de tipul AOR (Album Oriented Rock), un stil extrem de iubit peste Ocean, dar care are destui adepti si pe la noi. Unul din atu-urile acestui disc este acela ca spre deosebire de precedentul, Steve Lukather ii lasa si pe ceilalti membri ai trupei „sa respire”, astfel incat sound-ul final este unul cat se poate de bogat. Categoric e un album introspectiv cu tonuri calde care poate fi devorat fara constraindicatii de amatorii de rock „adult”. Desigur, n-ar trebui sa uitam ca Steve Lukather a colaborat de-a lungul timpului la Beat it-ul lui Michael Jackon sau la Physical-ul semnat Olivia Newton-John. Ba chiar si cu Lionel Richie, George Benson sau chiar Van Halen. Ceea ce inseamna ca e „setat” pe rock-ul numit de unii comercial. Oricum l-am numi, Steve reuseste sa ramana „in carti” si cu acest disc, oferind o auditie cat se poate de placuta. Asteptari ...

Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne. Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”. Asteptari: Daca faceti parte din categoria de oameni care nu dau importanta defel caselor de discuri, ar trebui sa stiti ca Ninja Tune este un record label pus la cale de catre doi membri ai proiectului Coldcut, care cu ocazia aniversarii a 20 de ani de existenta a aruncat pe piat...

Elton John s-a saturat de pop. Si s-a apucat de muzica faina, cica! „Poate voi colabora pentru un single cu Lady Gaga sau Scissor Sisters, dar nu voi mai face albume pop niciodata“, declara recent muzicianul care e considerat una din figurile centrale ale stilului renegat acuma. Considerandu-se prea batran pentru mainstream, domnul Elton John se avanta in blues iar printre colaboratorii acestui disc se mai numara si Brian Wilson, Neil Young, Booker T, Don Was si Robert Randolph. Piesele prezente pe acest disc sunt cat se poate de previzibile, dar cat se poate de corecte osciland printre blues, baladem nitel country si pe alocuri si rock and roll. E old fashion, care va face deliciul aceora care iubesc sound-ul batranesc... Asteptari: La cei 63 de ani ai sai si cu 250 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga, Sir Elton John nu mai are nevoie sa demonstreze nimic. Tocmai de aceea, pentru albumul cu numarul 13 din discografia sa a hotarat ca e momentul sa...

Auditia acestui disc are rolul de a te bulversa cu tot dinadinsul. Nu stiu daca produsul care poarta mandrul nume de „Zef Ninja Rap Rave Crew from Zuid Afrika“ a fost conceput in niste laboratoare ultra – secrete sau “e pe bune” dar fara indoiala oamenii acestia socheaza. Ceea ce , la urma urmei, e un bun start pentru oricine vrea sa se lanseze in muzica. Dincolo de unda de soc initiala, presupui ca oamenii acestia chiar cred in ceea ce fac. Combinatia de cuvinte neortodoxe si notiuni de gen ninja e atat de hilara incat nu are cum sa nu-ti provoace un zambet in coltul gurii. E drept, la o aprofundare mai adanca realizezi ca mesajul acestui disc este atat de insipid incat merita omis din start. Stupizenia este crasa, dar adeseori aceasta combinatie are un farmec aparte. Die Antwoord e ciudat si eclectic, abraziv pe alocuri, dar in final, o auditie cat se poate de fresh. Asteptari : Daca faceti parte din cei carora asociaerea de cuvinte Zef, Africa de Sud, rap...

Cei care n-au fost inca atinsi de vraja numita „chiuveta lu Veta“ n-au nici un motiv sa-si iroseasca o ora din viata cu aceste piese. Sunt multe lucruri care le poti cumpara cu bani, pentru restul exista Mastercard. Sunt multe muzici interesante pentru oamenii care se considera melomani, pentru restul exista Stefan Banica (Jr). Categoric, nimeni nu se asteapta ca piesele lui sa fie influentate de dubstep, post punk sau minimal techno. Doar ca nimic de aici nu are nici cea mai vaga idee cu notiunea de rock, e un entertainment “for the masses”. Nici macar revival-ul de rockabilly, care teoretic se inrudeste cu rock n roll – ul practicat de creatorul super – dragostei nu are nici in clin nici in maneca cu ceea ce se aude aici. La fel de sigur sunt si ca armata de fani a lui Banica n-are nici o nedumerire vizavi de aceste minusuri. E o muzica „bubble – gum“  insipida, incolora, inodora pentru unii si „super – fantastica“ pentru cei care aprecieaza lucrurile ...

E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa din cand in cand la suprafata, in mainstream. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e un album divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care ...

Simpla alaturare a doua nume gigantice din sferele ambient si psychadelic rock este indeajuns pentru a creea o notiune de “cult” in jurul acestei aparitii, nu? Cele doua „parti“ de aproape 30 de minute fiecare, genereaza un fel de ambient-house-techno a la Orb plus space – rock a la Pink Floyd.  Din fericire ambele tabere sunt reprezentate cat se poate de egal in aceasta creatie. Asta chiar daca The Orb au fost considerati un fel de Pink Floyd ai muzicii electronice. Asadar, conservatorii n-au de ce sa-si faca griji, e un album adorabil pentru urechiusele obisnuite cu Pink Floyd. Ba chiar mai mult, e un disc care ar fi putut fi scos chiar de legendara formatie. Iar partile de chitara ale lui David Gilmoure sunt pur si simplu magice, ca de obicei Asteptari: Mari, avand in vedere ca avem de-a face cu un fel de super grup. Pe langa chitaristul principal al celor de la Pink Floyd, David Gilmoure il avem pe domnul Alex Paterson din The Orb si chiar si pe Youth, basistul...

Asteptari: Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand reusesc sa ascult ceva despre care n-am nici cea mai vaga idee, iar produsul e unul “neasteptat” se cheama ca e o experienta misto. Chiar daca Peter Gordon nu-mi spunea absolut nimic, o vaga impresie totusi aveam inainte de aceasta auditie gratie casei de discuri DFA la care a aparut materialul. Da, e label-ul lui James Murphy de la LCD Soundsystem, dar ceea ce se aude aici nu intra in tiparele muzicii electronice. Sau cel putin cele de astazi. E disco funky 80 s dar total altcumva decat te-ai fi asteptat. Chiar daca exista si un bucatar celebru cu acest nume, Peter Gordon e totusi un muzician. Care e activ de prin 1977 si a compus muzica de balet si de opera. A primit chiar si un pemiu Obie (acordat musical-urilor de pe Broadway). Printre colaborarile sale de-a lungul timpului se numara cele cu Balanescu String Quartet, Robert Ashley, Arthur Russell, Laurie Anderson, Suzanne Vega sau Flying Lizards. Love of Life Orchestr...

Chiar daca exista putine elemente care sa diferentieze acest disc de oricare alt material aparut in anii 80, rezultatul este unul cat se poate de acceptabil, in cazul in care cuvantul pop nu va provoaca migrene si sunteti consumatori de chestii bine definite. E un pop sofisticat, cu mult peste ceea ce se nascoceste in acest domeniu in zilele noastre, dar extrem de liniar. Sincer, ma bucur ca nea Cocker a indraznit sa iasa din “moda cover-urilor”, chiar daca poate acest lucru ii va mai indeparta niscaiva musterii. Exceptia se numeste I hope, o preluare dupa Dixie Chicks, care are “lipici” inca de la prima ascultare. Piese frumoase, voce cu adevarat interesanta, pop – rock cizelat, dar in final piese care nu reusesc sa devina memorabile. Asteptari : John Robert "Joe" Cocker este omul acela care are o voce inconfundabila. Care a facut furori in filmul Ofiter si gentleman unde a cantat "Up Where We Belong" alaturi de Jennifer Warnes. Si evident...

E revoltator! Cum poate Yannick Noah sa ajunga pana pe locul unu al clasamentului de discuri intr-o tara in care exista de-alde Alliance Ethnic, Daft Punk, Charlotte Gainsbourg sau Les Rita Mitsouko? Evident, nimeni nu-I contesta meritele personale. Ca sportiv, ca un fervent sustinator ale unor cauze umanitare, chestii care l-au facut sa fie una din cele mai populare figuri ale Frantei. Doar ca atunci cand vine vorba de muzica, rezultatul e sfasietor de trist. Clar, atunci cand te pui sa iei la bani marunti un album care se declara “oficial” a fi pop, nu prea ai asteptari prea mari. Dar, mai rar gasesti adunate laolalta 13 piese infioratoare, lipsite de orice fior artistic decat in acest Frontieres. Asteptari: Are 50 de ani si e cunoscut in intreaga lume datorita tenisului. Dupa ce a hotarat sa se retraga din viata sportiva, Yannick Noah s-a apucat de muzica, iar in 1991 a scos albumul Black or What, care a generat hitul Saga Africa. Inainte de acest Frontieres, muzician...

Un experiment nu intotdeauna reusit, dar care are si cateva momente marete. Contextul e esential aici: daca e sa judeci ca Neil Young experimenteaza la cei 65 de ani ai sai un taram din acesta, e un disc aproape misto, dar daca e sa-l compari cu puzderia de “noise” realizata de confratii mai tineri, rezultatul nu e chiar favorabil. Categoric, Daniel Lanois si-a pus amprenta cat se poate de serios in slefuirea finala a acestui material, dar rezultatul este unul unidimensional. Exista momente in care te astepti sa intre-n “combinatie” si o formatie. Practic, exista aici opt piese care insumeaza 38 de minutele in care un om canta la chitara. Nimic de zis, o face bine, are si accente autobiografice iar productia este si ea fara cusur. Teoretic combinatia dintre cele doua nume gigantice ar trebui sa dea nastere unei capodopere sonore. Practic, e un disc interesant, dar nimic mai mult. Asteptari: Atunci cand ai de-a face cu cel de-al 35-lea album solo al unui muz...

Inconfundabila voce a celebrei soliste este principalul magnet al acestei colectii de piese clasice realizate cat se poate de minimal, doar cu ajutorul pianistului Billy Stritch. Selectia pieselor este una cat se poate de interesanta, lista cuprinzand o serie de obscuritati dar si compozitii ale unor nume celebre ca Irving Berlin sau Cy Coleman. Colectia aceasta de piese poate reprezenta un fundal sonor pentru o cina sic sau poate substitui cu mare efect „televizorul de dinainte de culcare”. Chiar daca intregul album e nitel prea downtempo, nimeni nu poate regasi aici vreun punct slab.  Practic, acesta e genul acela de disc care n-are nevoie de nici o prezentare. Si asta fiindca faima de care se bucura Liza Minnelli – pe deplina dreptate – face ca orice material inscriptionat cu numele ei sa fie unul care va fi apreciat de fanii ei. Asteptari : Solista in varsta de 64 de ani care ne-a incantat urechile printre altele si in celebrul Cabaret a cucerit de-a...

Desi la alegerea de titluri Satriani pare sa nu fie tocmai in forma, din fericire primul disc solo de cand muzicianul face parte din supergrupul Chickenfoot e cat se poate de elegant si chiar daca nu merita amintit printre cele mai bune creatii ale sale are un farmec de necontestat. Categoric, fiecare produs semnat Satriani este un must – have pentru fanii chitarii. Chiar daca acest disc nu aduce prea multe noutati sound-ul pastrandu-se in liniile obisnuite a la Satriani, albumul este unul care nu are voie sa lipseasca din colectia acelora care se considera intr-un fel sau altul inglobati in rock-ul clasic. Satriani ramane un geniu, fiecare sunet de pe acest disc e la locul lui, nimic nu e in plus. Cu toate acestea, fara indoiala domnului profesor de chitara ii fac bine experimentele de genul ChickenFoot, unde sound-ul sau mirific este amestecat cu cel al altor “granzi” din categoria sa. Asteptari: Joe Satriani este indiscutabil unul din cei mai faimosi chi...

Departe de a fi ceva original, acest material – cu toate minusurile sale evidente – este unul care poate fi inclus in categoria decent. Imaginea de macho- man care troneaza pe coperta acestui album poate indeparta o parte a audientei. Dar atrage cu siguranta alti musterii. Muzicianul care in trecut a fost si fotomodel se mai poate lauda cu o chestie care prinde bine la mase. Da, el este cel mai rapid violonist din lume, care a intrat in Cartea Recordurilor interpretand nu mai putin de 14 note muzicale pe secunda. Dincolo de “imagine” salasluieste produsul. Adica 11 melodii din categoria “evergreen”, printre care se regasesc Smells like teen spirit, Walk this way, Kashmir, Vertigo sau November Rain. Asteptari : David Garett e un muzician care de vreo trei anisori navigheaza in apele incrucisate ale muzicii clasice cu cele ale rock-ului, rezultatatul fiind “captat” si pe acest “Rock Symphonyes” care este al 6-lea album din cariera sa. Rezultat: Departe de a fi...

Stie cineva sa dea o definitie clara a cuvantului plictiseala? Mai ganditi-va! In caz ca aveti tentatia de a defini acest cuvant, ascultati cu mare atentie The Script. E un disc intrigant de prost, un album care merita sa figureze in clasamentele cu cele mai nereusite aparitii discografice ale anului 2010, fara indoiala! Rar ti-e dat sa asculti un album in care efectiv nu se intampla nimic. E atat de static incat e deranjant. Chiar daca il asculti in timp ce speli vasele in bucatarie, e oribil si te face sa cauti repede Radio Romania Actualitati pentru o noua editie a emisiunii Cotele Apelor Dunarii. Pe langa The Script, Cleopatra Stratan e real rockandroll. V-am avertizat! Asteptari : Wikipedia spune ca The Script e o formatie irlandeza de rock alternativ. Desi exista serioase dubii visavis de aceasta categorisire, poate fi util pentru unii sa amintesc faptul ca oamenii acestia au debutat acum doi ani printr-un disc care s-a vandut – daca e sa dam crezare zvon...

Desigur, cea mai la indemana eticheta pentru muzica acestei trupe e darkwave. Doar ca lucrurile nu sunt atat de simple, „felia” abordata de cei doi muzicieni fiind una mult mai colorata. Combinatia geniala dintre sunetele de vioara si sunetele cand calde cand reci de synth, confera trupei un statut aparte. Pe parcursul pieselor exista posibilitatea sa ai impresia ca asisti la o initiere in muzica medievala, gratie unui misticism distinct. Sau sa te trezesti purtat de val in lumea ce poarta titulatura de „industrial” sau chiar EBM. Ba chiar, pentru anumite portiuni ai putea suspecta ca plaja sonora include si bucatele de synth – pop, de vita nobila, se subintelege. Ernst Horn si Alexander Veljanov sunt niste calauze cat se poate de profesioniste pe drumul numit avangarda electronica, care cuprinde o sumedenie de stiluri intortocheate. Asteptari : Desi exista pe piata de nu mai putin de 25 de ani, Deine Lakaien e o trupa care e greu de categorisit si care are ...

Nu stiu daca oamenii acestia s-au reformat din cauza faptului ca recent Lady Gaga si Kate Perry au declarat ca s-au inspirat foarte mult din piesele de aur ale suedezilor. Dar, fara indoiala, e un lucru bun sa ai asemenea referinte. The Golden Ratio e un disc care poate fi lejer introdus in categoria tragicomic. Orice om cu capul pe umeri si urechile la locul lor nu are cum sa nu fie ravasit de un deja – vu care razbate din cele 13 piese. Spre deosebire de alte genuri, unde influentele pot fi adesea benefice, in muzica bubblegum conotatiile din trecut nu au acelasi efect. E putintel deplasat sa crezi ca Aqua ar putea scoate un Barbie Girl No.2 sau Edelweiss sa revina pe scena. Dar unde e comicul situatiei? Lasand la o parte amintirile (ne)placute,  Ace Of Base pare sa le dea clasa multor nume care activeaza in aceasta bransa in zilele noastre. Da, textele sunt la fel de puerile si azi ca si in anii 90. Compozitiile sunt la fel de insipide in ambele perio...

Avand in vedere ca in ultimii ani au aparut pe piata zeci/sute/mii/jdemii de compilatii/bootleg-uri/albume toate cu stampila The King of Rock’n’Roll pe ele, mai era nevoie de un nou disc cu Elvis Presley in 2010? Categoric, da, fiindca Elvis a fost exact ceea ce a reprezentat Timisoara pentru istoria moderna a tarii noastre. Mostenirea lui Elvis este un dublu – disc esential, care nu ar trebui sa lipseasca din colectia oricarui meloman care are pretentia ca se respecta. In plus poate fi o auditie interesanta si pentru cei care au prins pick – up – urile doar la muzeu Avand in vedere ca in ultimii ani au aparut pe piata zeci/sute/mii/jdemii de compilatii/bootleg-uri/albume toate cu stampila The King of Rock’n’Roll pe ele, mai era nevoie de un nou disc cu Elvis Presley in 2010? Categoric, da, fiindca Elvis a fost exact ceea ce a reprezentat Timisoara pentru istoria moderna a tarii noastre. Scanteia. Dublul disc On Stage: The Legacy este ultima aparitie din seria ...

Fie ca o consideram poezie moderna electronica sau happening, muzica duo-ului britanic are sarm. Si mesaj, nu doar rime. Care abordeaza probleme reale ale societatii contemporane. Si fiindca nu ne prea place place ca CD-urile noastre sa ne tina predici, acest disc intra in categoria pop mult prea abraziv. Mai presus de toate, britanicii demonstreaza ca inteligenta nu a disparut complet din hip hop. Ca exista si muzica electronica cu mesaj. Pentru orice vorbitor de limba engleza cu urechile destupate exista unele melodii care dincolo de muzica declanseaza acel „feeling” al fiecaruia de a categorisi acel „ceva” ca fiind interesant. Printre ele se numara si aceea care ne-a zis asa: „Choose life.  Choose a job. Choose a career. Choose a family, Choose a fucking big television/Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers“. Adica PF Project – Choose life. Sau chiar superbul text al piesei lui Baz Luhrmann - Everybody's Free (To Wear...

Discul Head First se invarte in zona italo – disco si pop. Are momente de Hi – NRG si  e pe alocuri o imbinare intre Jean Michelle Jarre si Eurytmics. E inca un capitol din popularul curent I love the 80’s. Un album decent, bine – slefuit, bun de ascultat pentru marea majoritate. Deopotriva dezamagitor pentru ca de la Goldfrapp asteptam ceva fantastic. Asteptat cu sufletul la gura de multi, cel de-al 5-lea album discografic realizat de Alison Goldfrapp şi partenerul ei Will Gregory nu reuseste nici pe departe sa straluceasca. Oamenii care au experimentat taramuri diverse si au surprins un univers plin de emotii au cam dat-o in bara. Asta vizavi de asteptari, caci in comparatie cu multe produse de gen aflate pe piata discul este unul mai mult decat decent. Primul single care a anuntat discul, Rocket, surprinde exact noua directie. Adica synth – pop – ul anilor 80, era post Giorgio Moroder. Cu vagi reminescente chiar si din coloana sonora a serialului Miami Vic...

In piesele in care imbratiseaza muzica usoara pura Corina Chiriac este cat se poate de inspirata. La capitolul texte, temele abordate sunt si ele acelea de altadat’. Pentru cine poate trece de cele doua derapaje cu muzichie aproape de petrecere, discul poate fi o auditie placuta. Suna bine pentru cei care au ascultat vreodata cotele apelor Dunarii la radio inainte de 89. Si pentru cei care iubesc piesele de genu’ How much is the doggie in the window. Daca mai e cineva care nu stie, Corina Chiriac este una din cele mai de succes soliste de muzica usoara din anii 70 si 80, de pe meleagurile noastre. Noul ei album, O rochie de mireasa cuprinde 16 piese care vor face deliciul amatorilor de slagare de odinioara.  Primele acorduri ale melodiei Basta, care deschide acest album sunt cat se poate de previzibile. Cu o instrumentatie tipica erei slagarelor, e o piesa care poate fi pe placul celor care au ascultat piesele Corinei Chiriac cu urechea ciulita s-acu 30 de an...

Sa aduni 25 de invitati pentru 20 de piese la albumul de debut, e ceva! Muzica celor de la Crookers este in mare parte un fel de mash up intre hip hop si electro, house si altele din zona electronica. Din pacate, invitatii americani ai italienilor (in afara lui Kid Cudi) reusesc sa fie repetitivi. Chiar daca italienii au momente bune, discul e greu de digerat in intregime. De ascultat pe propria raspundere! Duo-ul italian Crookers a “prins” lozul cel mare in momentul in care remixul lor la piesa Day n Nite a lui Kid Cudi a facut ravagii in intreaga lume. Pare-se ca baietii n-au luat nici un banut pentru aceasta performanta. In schimb si-au facut un nume, iar albumul lor de debut vine ca o completare a acestei constatari. Sa aduni 25 de colaboratori pentru 20 de piese – si la albumul de debut! – nu pare o treaba usoara defel. Iar daca in aceasta lista se regasesc nume ca Pitbull, Kelis, Will I Am sau Spank Rock, aparent lucrurile sunt ca si rezolvate. Din pacate, so...

Chiar daca aparent Tonbrucket nu este un disc musai de jazz, acesta se adreseaza cu precadere amatorilor de muzici instrumentale. Se gasesc aici elemente susceptibile a fi fost “importate” din alte stiluri, astfel incat intregul produs este un experiment. Fara indoiala e un disc recomandat amatorilor de fusion. Dan Berglund, basistul care a fost prezent la Timisoara alaturi de celebra trupa suedeza Esbjorn Svennson Trio (E.S.T.) revine in atentia publicului alaturi de noul lui proiect numit Tonbrucket. Proiectul format dupa dezmembrarea E.S.T. - datorata mortii lui Esbjorn Svennson survenita acum doi ani – ii mai include pe Tomas Hallonste la pian, Johan Lindström la chitara si Andreas Werliin la tobe. Tonbrucket inseamna in limba suedeza „fabrica de sunete“ iar cele zece compozitii de pe acest disc creioneza cat se poate de exact aceasta sintagma. Sister Sad, prima piesa a albumului este o “afacere” cat se poate de trista care spre mijloc are un apogeu interesant,...

Instrumentele exotice au un rol aparte in aceasta feerie sonora: de la un nai din Armenia numit Doudouk la un fel de chitara bass facuta zice-se din piele de camila care se numeste hajouj. Prea multe nu sunt de spus despre cele 13 piese: oricine iubeste jazz-ul, rock-ul si ritmurile world va gasi o auditie mai mult decat placuta in aceasta noua aparitie a trio-ului. De bagat la urechiuta fara limita de varsta, nationalitate sau sex. Pentru o calatorie in jurul lumii nu-ti trebuie nici pe departe 80 de zile dupa cum sustinea Jules Verne. E de-ajuns 60 de minutele, timpul cat dureaza cele 13 piese incluse pe noul album al proiectului francez Hadouk Trio, care reuseste gratie instrumentelor folosite sa ne duca din China pana-n Africa cat ai zice peste. Cu o mica oprire in Armenia, desigur. Hadouk Trio a cucerit o multime de aprecieri din partea criticilor si chiar si prestigiosul premiu Victoires de la Musique Jazz, fiind cunoscuti mai ales pentru materialele lor...

Ultimul album discografic al celor de la Scorpions - cu numarul 17 din discografia germanilor - are parte de aceleasi trucuri la capitolul compozitie care i-au tinut in viata in ultimele patru decenii. In plus orchestratiile sunt sofisticate si productia nu "da" in clisee moderne. Veritabilul cantec de lebada este unul de care Scorpions si fanii sai pot fi mandri. Cei care au dansat vreodata pe Still loving you, vestea conform careia Scorpions si-au anuntat retragerea definitiva nu poate fi una care sa-I lase indiferenti. Ultimul cantec de lebada al formatiei - pe care am avut sansa s-o vad live la Cerbul de Aur din Brasov - poarta numele de Sting in the Tail si este cel de-al 17-lea album discografic.  Albumul este unul care sintetizeaza cat se poate de bine cariera de peste 40 de ani a formatiei si reprezinta o retragere in plina glorie a rockerilor care ne-au fericit cu piese ca Send me an angel, Wind of change sau Rock you like a hurricane. Fara a aduce ...

Atemlos este un dublu - disc care te teleporteaza intr-o seara in care ultimele raze ale Soarelui se concentreaza asupra unor pescarusi care isi cauta resturile de mancare pe o plaja pustie.  E un disc care „pe la gene, ne aduce somnu-alene“.  Dar in dimineata urmatoare te trezesti ca ai visat ceva frumos. Un ghiveci multicolorat, recomandabil pentru oricine n-are dopuri in urechi! Exista muzici care iti pica cu tronc din prima si altele care devin interesante doar la mai multe auditii. Desigur si "felii“ care nu-ti inspira incredere nici daca le asculti de mii de ori, dar asta e alta poveste. Cristopher von Deylen - care activeaza sub numele de cod Schiller - este un muzician german care a cunoscut consacrarea internationala gratie mirificei piese „I feel you/in every stone/in every leaf of every tree/if ever grown“, o piesa compusa oarecum in tonalitatea inceputurilor celor de la Depeche Mode. Cel de-al 8-lea material discografic al lui intitulat Atemlos...